Sabaoani, cronica unui exod

Sirul vorbelor ei pare de neîntrerupt, ca si cum ar vrea sa-mi dezvaluie rapid amintiri adunate în zeci de ani. În casa ei din Sabaoani, Veronica Tânaru încearca sa scoata dintr-un con de umbra trecutul catolicilor din Moldova a caror istorie lasa mereu loc de interpretari. În timpul dialogului din camera plina de flori, mîinile ei cauta necontenit prin sertare. Ar vrea sa gaseasca dovezi nenumarate care sa demonstreze ca este si a fost dintotdeauna românca.

Inca de la intrare vad cum pazeste Fecioara de marmura. Sta intr-un colt al casei, linga zeci de flori si plante de un verde crud, sta si parca te cerceteaza pina in adincul sufletului, atit de real ii e chipul. Alaturi de ea, Veronica Tanaru cauta intr-o cutie de carton o marturie. Degetele intorc pe o parte si pe alta paginile aflate acolo, ochii se plimba pe rindurile scrise, dar femeia nu gaseste ceea ce cauta.

Deschide alte si alte manuscrise si, cu doar citeva clipe inainte sa renunte, Veronica desface un ultim petec de hirtie. „Multumesc Doamne”, o aud spunind si-mi inmineaza cuvintele adunate in versuri.

Poezia „Strabunii”, mostenita de la mama ei, Catrina Robu, ar putea fi o dovada inca neinregistrata ca trecutul catolicilor din Sabaoani a fost scris in Moldova si nu in Transilvania asa cum s-a consemnat de-a lungul timpului. „S-ar fi spus ca am fi venit din Transilvania in Moldova, dar mie bunica mi-a zis ca oamenii si-au parasit casele de aici si au trait in adaposturi sub pamint, ca au plecat din calea navalitorilor si s-au refugiat in Transilvania, de unde au revenit apoi in locurile natale”.

Incepe apoi sa recite, iar vocea devine din ce in ce mai stinsa pe masura ce ajunge la finalul cintecului. „In munti odinioara de teama de barbari/ Fugeau strabunii nostri in codri seculari/ Ei se uitau cu jale din virf de munti pletosi/ Dar nu-si pierdeau nadejdea/ Ai patriei stramosi/ Cind vreun flacau sau fata plingeau privind in jos/ Ii mingiiau cu vorbe/ Cite-un batrin sfatos/ Nu plingeti dragi copii, caci suferinta-i trecatoare/ Si miine fi-va in tara un rasarit de soare”. Veronica tace citeva secunde. „Cel mai mult ma doare nedreptatea ungurilor care ne considera de-ai lor”.

Dansul pe scena capelei

Cu cinci ani in urma, pe sase iulie, o delegatie a Consiliului Europei si-a ales Sabaoaniul drept destinatie de calatorie. Aveau nevoie de o certitudine, de o proba ca intr-adevar, localnicii vor sa se infiinteze in comuna scoli cu predare in limba maghiara. Au gasit insa o asezare populata de oameni cu sufletul bine inradacinat in traditiile romanesti. In ziua aceea sabaoanenii au imbracat portul popular si au dansat pe scena capelei. Veronica Tanaru isi aduce aminte si acum de reactiile celor din delegatie pe care pina la urma nu-i mai puteai deosebi de sateni. Si-au luat si ei camasi de borangic cu fir de purpura si au jucat hora minute in sir. Mai tirziu, dupa plecarea lor, avea sa se afle ca in strainatate erau considerati in continuare de neam maghiar.

Camasile rubinii

In timp ce deapana amintiri de demult, femeia imi arata o impresionanta colectie de costume populare, adunate inca din anii saptezeci cind a urmat cursurile Scolii Populare de Arta din Piatra Neamt. Zeci de camasi, catrinte, bundite, cojoace sau sumane stau laolalta in camera rece care serveste drept atelier. Privindu-le, ai impresia ca fiecare haina pastreaza in tesatura atit de fina si frumos lucrata istoria unui om sau a unei familii din comuna. Sint costumele pe care odinioara le adunau prin sipete locuitori din Sabaoani. Unele dintre ele au zeci de ani vechime, dar sint pastrate intacte. „Cind mergeam la bilci tin minte ca numai noi, din toti satenii, eram imbracati in portul popular si jucam intr-una hore, sirbe, obiceiurile noastre stravechi, aceleasi ca si la ortodocsi. Ei insa nu le mai pastreaza astazi asa cum le pastram noi. Au preferat sa le lase”.

„Aici nu au fost unguri cu adevarat”

De-a lungul vremurilor, cercetarile lingvistilor au reliefat o serie de particularitati lingvistice proprii catolicilor din Moldova, respectiv a celor din Sabaoani. Potrivit acestora, locuitorii de pe Valea Siretului vorbesc o limba daco-romaneasca transilvaneana, a carei principala trasatura este pronuntarea ca „ci” si „gi” a consoanelor „t” si „d”, urmate de vocalele „e” si „i”. Rezultate care-si pierd intr-un final ratiunea de la care au pornit atit timp cit si urmasii altor colonisti de provenienta ardeleneasca, care nu sint catolici, pronunta sunetele in modul descris.

„Bunicii foloseau intr-adevar sunetele «ci» si «gi» in cuvintele lor, dar nu asa cum vorbeau ardelenii, ci era mai curind un grai vechi moldovenesc. Pentru ca aici, in Sabaoani, nu au fost unguri cu adevarat, iar daca s-a vorbit in ungureste, era vorba atunci de o limba maghiara spusa in grai romanesc”.

Din vorbele bunicilor ei, Veronica reda si expresiile „faragicit nu-i buna”, „adgivarat”, „macarim”, „batarim” sau „ni-i inchiteala”, pe care le considera a fi cuvinte spuse de „nestiutori de carte”. „Adevarul este ca nu pot sa demonstreze ca sintem de alta nationalitate doar pentru ca sintem catolici. Cit despre mine, eu romanca ma consider si romanca voi fi de acum incolo”.

Temnitele istoriei

Casa femeii are doua camere cu pereti inveliti in tesaturi, doua incaperi reduse ca dimensiuni si despartite printr-o tinda care serveste drept magazie. Arhitectura simpla a locuintelor, orientarea lor „dupa pozitia drumului” conserva ramasitele unor vremuri apuse.

Alte reminiscente ale secolelor trecute se regasesc astazi in Muzeul Diecezan al catolicilor din Moldova, inaugurat la Sabaoani in septembrie 2002. Sub acelasi acoperis stau adunate documente despre misiunile preotilor dominicani, iezuiti si franciscani, obiecte care definesc vechile ocupatii ale locuitorilor, dar si dosare intocmite de Securitate prin care episcopul Durcovici si alti prelati catolici au fost condamnati la moarte.

Muzeul a fost infiintat tocmai din nevoia de a regasi o identitate pierduta in secole de istorie, dupa cum precizeaza preotul Fabian Dobos, cel care spera ca in interiorul cladirii, locuitorii din satele catolice „se vor convinge ca nu sint ceangai, unguri, bozgori, cum i-au etichetat (unii poate o mai fac si astazi) necunoscatorii si semidoctii”.

În loc de epilog

Cadranul ceasului indica miezul zilei. E ora la care copiii deschid larg usile Liceului „Vasile Alecsandri”, alearga pe drumul prafos al Sabaoaniului mai apoi se pierd pe ulite. Pe unii dintre ei ii mai zaresc inca in curtea Bisericii „Sfintul Mihail Arhanghelul”, camuflati de gardul viu, pe altii ii vad cum se urca in masina care ii va duce la oras, la Roman. In urma lor, povestea continua si astazi sa se scrie.

Ceangaii din Moldova, cind romani, cind unguri

Istoriografia romaneasca a consemnat faptul ca satele de pe Valea Siretului, din zona Romanului si a Bacaului, cit si cele de pe vaile Trotusului si Tazlaului sint populate de romani catolici, al caror trecut se impleteste cu cel al locuitorilor din Transilvania rasariteana. Prin trecerea lor la una dintre confesiunile dominante, calvina, romano-catolica, reformata sau unitariana, romanii din Ardeal se diferentiaza de restul ortodocsilor, intrind astfel in sfera religioasa a secuilor. In secolul al XIV-lea, odata cu trecerea la noua religie, ei incep sa deprinda si limba ungureasca, pe care insa o vorbesc cu dificultate, amestecind cuvintele in asa fel incit dau nastere la o grupare lingvistica deosebita. Fiind catolici, romanii din Transilvania sint considerati unguri, dar de o categorie secundara (csángomagyarok), deoarece imbina obiceiurile valahe cu cele secuiesti. Procesul de asimilare etnica continua pina in secolul al XVIII-lea, cind numeroase sate romanesti trec la confesiunea romano-catolica.

Catolicii de pe Valea Siretului constituie o noua stratificare de populatie, alcatuita in mare parte din transfugi de prin partile Bistritei si ale Nasaudului. Colonistii acestia populeaza satele catolice parasite odinioara de vechii locuitori si intemeiaza asezari noi, pe dreapta si pe stinga Siretului si in regiunea cursului inferior al Moldovei. Impreuna cu romanii emigreaza si secuii, care formeaza comunitati bilingve (asa-numitii ceangai) pe Vaile Trotusului si Tazlaului.

(informatii preluate cu sprijinul conf. univ. dr. Emil Dumea, decanul Facultatii de Teologie Romano-Catolica a Universitatii iesene „Alexandru Ioan Cuza”)

Frumusetea, gasita la matrimoniale

Printr-un joc al destinului, un fermier francez ajunge sa-si gaseasca jumatatea in persoana frumoasei românce Elena. Intilnirea celor doi este la inceput o solutie de compromis. Cu toate acestea, pe masura ce actiunea se deruleaza, ambii protagonisti devin constienti de faptul ca ii leaga o dragoste reala. Filmul „Je vous trouve très beau”, de Isabelle Mergault, a deschis in seara de vineri, 16 martie, Festivalul Filmului Francofon. Evenimentul care a adus-o la Iasi pe actrita Medeea Marinescu a fost organizat in colaborare cu Centrul Cultural Francez, Casa de Cultura „Mihai Ursachi” si Cinematograful Republica.

Viata lui Aymé (Michel Blanc) nu e tocmai ceea ce se cheama un trai linistit si fara griji. E mai cu seama o tentativa de a supravietui monotoniei zilnice, alaturi de o sotie cu un temperament cazon, dar tocmai de aceea perfecta pentru munca de la ferma. In timp ce inventariaza neplacerile suportate de-a lungul timpului, certurile, discutiile monosilabice si treptata lui transformare intr-un batrin fara sentimente, Aymé ajunge sa creada ca e prea putin probabil ca lucrurile sa ia o intorsatura favorabila. Dar, ca in orice film inchegat in jurul tragi-comicului, fermierul francez gaseste o scapare dupa ce sotia moare electrocutata in grajdul de vite. Doliul nu dureaza foarte mult. Citeva secunde puse cap la cap, timp in care personajul principal, „inca sub soc”, viziteaza o agentie matrimoniala. Aici se va naste practic o noua etapa in viata francezului, iar intilnirea cu romanca Elena (Medeea Marinescu) nu va duce doar la o frumoasa poveste de dragoste, ci va fi in acelasi timp o lectie pentru barbatul obisnuit sa ramina ani la rind intr-o stare de platitudine.

Pledoaria sufletelor-pereche

Distins anul acesta cu premiul César pentru cel mai bun film de debut, „Je vous trouve très beau” al Isabellei Mergault, reflecta inainte de toate o lume ideala. E un sentiment pe care nu ai cum sa ti-l reprimi atunci cind ajungi la scena de final. Poate pentru ca e greu de crezut ca o agentie matrimoniala la care apeleaza romancele dornice sa plece in strainatate mijloceste intilnirea asa-ziselor „suflete-pereche”. Sau pentru simplul motiv ca iubirea dintre personaje e astfel gindita de scenaristi incit sa nu tina cont de granite sau de lunile scurse de cind cei doi au incetat sa se mai vada. Insa, dincolo de momentele in care filmul devine pur ideatic, pelicula te fascineaza pur si simplu prin felul in care imbina umorul de calitate cu realismul brut al primelor cadre, dar si cu accentele dramatice din final cind Aymé ii daruieste Elenei toata averea lui. Mai mult, pe masura ce scenele se succed, privitorul descopera o serie de tipologii umane fin conturate: tinarul rebel care comunica doar cu persoanele pe care le crede suficient de sincere incit sa merite o confesiune, femeile frustrate de neintrerupta trecere a timpului, dar si ipostaza barbatului la virsta mijlocie care cauta ratiuni de a mai trai. La un moment dat, Aymé incepe sa se simta stingher in mijlocul familiei sale, iar sentimentul se acutizeaza in prezenta Elenei, cu atit mai mult cu cit din viata lui dispar toate constantele.

„As vrea ca filmul sa lase o urma”

„Je vous trouve très beau” reuseste sa lase o amprenta asupra privitorilor si sa-i transpuna intr-un mod cit se poate de firesc in locul personajelor de pe ecran. E urmarea pe care si-a dorit-o si actrita Medeea Marinescu, prezenta in seara de vineri la deschiderea Festivalului de Film Francofon. Cumva, la capatul celor optzeci de minute, ajungi la concluzia ca oricine poate trece de la o stare de profunda banalitate, la clipe de o fericire adinca, si totul printr-o simpla ironie a sortii.

Amintiri de chihlimbar

Mai am si acum, ascuns intr-un sertar cu miros de mosc, acel petec de hirtie. Ii spuneam felicitare, in naivitatea virstei, o numeam dovada pura a dragostei mele pentru tine. Ti-am spus soptit la multi ani si mi-era atit de frica ca o sa rizi. Ma temeam de ridicol si de ochii tai frumosi de chihlimbar. Cind ti-am inminat "ravasul", n-ai spus nimic. Doar ai privit toata scena, iar cind totul ameninta sa devina penibil, m-ai imbratisat cu toata iubirea de care erai in stare. M-ai mirat, nu ti-am spus niciodata. M-ai uimit pentru ca nu credeam ca ai sa fii in stare sa-ti rupi din orgoliu doar ca sa-mi arati mie ce simti cu adevarat. Sau ca sa-mi demonstrezi cit de bine iti pare ca mi-am adus aminte de lucrurile care intr-adevar conteaza. Acele clipe de sinceritate pura cind toate mastile cad in final, cind sufletul ramine descoperit si vulnerabil. Ai putea lesne sa fii zdrobit. Stiu asta de la tine. Te-ar putea distruge un zimbet persiflant, o mina dezolanta sau pur si simplu nepasarea. Crunta nepasare in fata unei vieti fara de bucurii. Ai vrut sa ma protejezi de toate si ti-am multumit. Iar zilele au continuat sa se deruleze. Mereu in simplitatea lor.

Zilele petrecute alaturi au lasat urme. Cind am inchis usa pentru ultima data aveam in suflet un amalgam de trairi pe care nici azi nu pot sa mi le explic sau sa le pun in ordinea lor fireasca. Iubeam si in acelasi timp simteam o indiferenta fara margini, molipsitoare pentru cei din jur. Uneori as vrea sa ma intorc, sa intru iarasi in camera plina de fum de tigara si sa te intreb de ce mintea mea e tot plina de contradictii. De ce uneori e sarbatoare si alteori e sentimentul ca am ajuns la marginea prapastiei. Nu stiu daca mi-ai raspunde. Cel mai probabil ca nu. Stiu ca m-ai lasa pe mine sa fac iarasi un prim pas in cautarea raspunsurilor. Cumva, ai mai pastra o singura deghizare, aceea de om cu doar o jumatate de inima.

Conspiratia impostorilor

Si iata ca a aruncat piatra. Ion Spinu, ziarist la cotidianul „Ziua”, a incercat zilele trecute sa discrediteze imaginea lui Gabriel Liiceanu, prin publicarea unui articol in care il acuza pe omul de cultura de plagiat si denigrare publica a lui Constantin Noica. Rindurile semnate de jurnalist au declansat un adevarat razboi mediatic, iar editorialisti ca Ioana Lupea sau Cristian Teodorescu au perceput injuriile lui Spinu drept o proba a mediocritatii.
Intr-un interviu din „Romania Libera”, directorul general al Editurii Humanitas gaseste un posibil motiv pentru care jurnalistul ar fi facut acele afirmatii. Dincolo de rindurile ofensatoare, Liiceanu intrevede de fapt o „incercare de maculare”.
La scurt timp dupa aparitia textului, Societatea Romana de Fenomenologie gaseste de cuviinta sa explice de ce afirmatiile lui Spinu sint considerate absurde. Frazele care au facut obiectul incriminarii, scrise atit in limba germana, cit si in romana, nu au fost publicate intr-un articol de sine statator. Ele au aparut in prefata unui volum al carui autor este insusi Martin Heidegger si unde nota introductiva pastreaza lamuriri de continut ale traducatorului, cel care aduce in chip firesc propriile perceptii asupra textului.
Atacul la persoana, folosit de ziaristul Ion Spinu, se dovedeste a fi una dintre manevrele foarte eficace de a diminua prestigiul unui om de valoare, un literat care, in definitiv, ne reprezinta in strainatate. Sintem cunoscuti tocmai pentru ca aici, in interiorul granitelor, s-au nascut cei care, citindu-l pe acelasi Gabriel Liiceanu, „pastreaza un dram de lumina in ei”.
Traim insa aparenta unei democratii unde oricine e liber sa publice acuzatii nefondate. Sa defaimezi este usor. Mai greu este rezisti intr-o „tara care trece printr-o criza de epilepsie”, cum bine spune Andrei Plesu in editorialul sau din ultimul numar al revistei „Dilema Veche”. In conditiile date, ce-ar mai fi de facut? Risul pur, ca in piesele lui Caragiale, nu mai este de ajuns.

Povestea unor „straini”

In Bulgaria zilelor noastre, un tinar artist cazut in dizgratie, pe numele lui, Vasko, devine peste noapte milionar in euro. Dar, in mod paradoxal, suma uriasa de bani nu ii aduce fericirea, ci ii inlatura orice urma de ratiune, lasindu-l prada propriilor sale instincte dezumanizante. Astfel ar putea fi rezumata intriga din "Subpaminteanul" de Hristo Boicev. Piesa de teatru, regizata de Benoit Vitse, a fost pusa in scena simbata, 24 februarie 2007 la Ateneul Tatarasi. Coproductia, realizata cu sprijinul Centrului Cultural Francez din Iasi, este de fapt o drama de o puternica actualitate, „gindita si scrisa dupa chipul si asemanarea Europei, in care vietuiesc deopotriva si românii si bulgarii”.

Cortina se ridica, lumina devine tot mai puternica si dezvaluie o camera veche, plina de amintiri, alcool si hrana de ciine. Intr-o astfel de locuinta traieste Vasko, ale carui zile par sa aiba mereu aceeasi simpla cronologie. Viata lui se deruleaza intr-un ritm lent, intr-o saracie acceptata ca fiind o stare de fapt, si impotriva careia e inutil sa mai lupti. Nimic nu pare sa lase loc de neprevazut. Nici gindurile tinarului profesor de actorie de a se intoarce pe scena, cu atit mai putin indemnurile prietenului Petko de a reveni in trupa de teatru pe care o formasera impreuna. In acest context, in care lucrurile par absolut previzibile, se deschide o falie intre prezent si trecut, intre concret si pura imaginatie, prin simpla aparitie a lui Hanibal, prototipul strainului absolut. El este cel care schimba o data pentru totdeauna destinul lui Vasko si pe cel al apropiatilor sai: Sonia, Petko si fosta sotie, Cleopatra. Ii imbogateste peste noapte si ii transforma in milionari in euro sub pretextul ca face parte dintr-o civilizatie avansata al carei unic scop este sa-i ajute pe cei nevoiasi.

Personajele vazute drept o suma de contradictii

Regizata intr-o maniera originala de Benoit Vitse, piesa „Subpaminteanul” a lui Hristo Boicev aduce in discutie nu doar conditia artistului din zilele noastre, sau inevitabila lipsa de egalitate intre reprezentantii diferitelor clase sociale, ci comporta si o serie de alte interpretari. Pusi in fata unei existente noi in care banii nu mai constituie o problema, personajele lui Boicev se metamorfozeaza treptat ajungind pina la abrutizare. In mod absurd, Vasko si prietenii lui se complac in aceeasi saracie de la inceputul piesei, de data aceasta fiind vorba de o privatiune autoimpusa. Cei patru dau dovada de o isterie colectiva atit la suprafata pamintului, cit si in adincul lui (in momentul in care decid sa-l caute pe Hanibal pentru a-i cere alte milioane de euro). Artistii devin o suma de contradictii. Lacomia lor atinge cote maxime, dar este asociata cu permanenta frica de necunoscut, de Raul absolut si in aceeasi masura de Binele in toata complexitatea lui. „Subpaminteanul” elimina spre final orice urma de umanitate din personajele piesei. Asemuiti cu fiarele, Vasko, Petko, Sonia si Cleopatra ajung sa-si sfisie binefacatorul, iar ei aluneca treptat spre haos.

Accente din realitatea imediata

Lasind in plan secund multiplele semnificatii pe care le poate avea textul lui Hristo Boicev, Guillaume Robert, directorul Centrului Cultural Francez din Iasi remarca un posibil motiv pentru care Benoit Vitse a decis sa puna piesa in scena. „Alegind acest text, Ateneul Tatarasi si Centrul Cultural Francez (...) fac un pariu a carui miza este Bulgaria. Dar un pariu nu foarte riscant, cita vreme Hristo Boicev este un artist al carui talent se bucura de recunoastere internationala. E mai curind in joc un pariu asupra tarii, asupra «celeilalte tari vedeta a zilei de 1 ianuarie 2007» care a intrat in Uniunea Europeana impreuna cu . Faptul ca intimplarea a facut ca, la un moment dat, destinul celor doua tari sa se fi impletit atit de strins, le va conduce oare inspre o mai buna recunoastere reciproca?”

„Subpaminteanul” este intr-adevar de o acuta actualitate. Stau marturie replicile ironice rostite de Benoit Vitse care fac referire la procesul de demitere a lui de la conducerea Ateneului Tatarasi. Dar, dincolo de aceste accente ce tin de realitatea imediata, piesa atrage atentia publicului nu doar prin simbolistica ei, ci si prin jocul actorilor. Pret de o ora si jumatate, Nicolae Ionescu, Bogdan Matei, Augustina Badarau, Erica Moldovan si Benoit Vitse au creat o lume disociata intre ratiune si impulsivitate, bine si rau, drept si injust, dar in care absolut oricine ar putea sa detina rolul principal.

10.000 de romani isi dau intilnire pe blog

Cum ai putea sa te faci cunoscut intr-un timp relativ scurt, sa publici ginduri si fragmente din viata ta si mai apoi sa comunici cu cititorii tai? Foarte simplu. Iti creezi o pagina web care sa vorbeasca despre tine. Ai nevoie doar de citeva secunde, si o adevarata pasiune pentru scriitura de calitate ca sa devii un personaj celebru in rindul "internautilor". Intr-o lume in care tehnologia cistiga amploare, blogul a devenit o modalitate de a socializa si – de ce nu? – o sursa de venit.

Denumit generic jurnal online, un weblog (prescurtat blog) este, de fapt, o colectie de informatii diverse, un amalgam de fotografii, eseuri, stiri sau anunturi al caror continut poate fi in permanenta reactualizat. In Romania, blogosfera s-a format relativ recent, odata cu aparitia WeBlog.ro in 2003, care ofera astazi servicii dintre cele mai variate. Crearea unui blog personal, feed-uri extinse RSS (un protocol deschis de publicare a informatiei pe Web), trafic nelimitat, sistem de notificare la adaugarea de insemnari noi, upload de fisiere indiferent de tip sint doar citeva exemple de facilitati pe care WeBlog.ro le ofera.

In tara noastra exista astazi aproximativ 10.000 de astfel de pagini web. Mai mult, exista o comunitate a celor care semneaza materialele publicate, organizatie ce pare a fi destul de unitara, avind in vedere ca unii dintre membrii ei se intilnesc si in lumea reala pentru a-si impartasi informatii importante din domeniu.

Majoritatea weblog-urilor sint interactive si permit vizitatorilor sa-si faca publice opiniile. Altele sint pur personale, aparute doar din nevoia de a face insemnari, si nu pentru a comunica.

Calitatea materialelor, o conditie importanta

Inainte sa dai un click pe „create blog” trebuie sa stii ca e important sa publici informatii interesante care aduc elemente de noutate in lumea celor care navigheaza pe Internet.

Pentru a avea un trafic mai mare, iar vizitatorii sa adauge blogul tau in feed reader sau blogroll, e important sa redactezi materiale de calitate (cantitatea lor ramine cumva in planul secund), dar si sa deschizi dialoguri si provocari.

De asemenea, o alta modalitate de a te face cunoscut ca blogger este sa comentezi (intr-un mod pertinent, bineinteles) articolele celorlalti.

Ca sa iti creezi propriul tau jurnal online, cel mai simplu este sa intri pe http://www.blogger.com/ sau pe http://www.ablog.ro si sa iti faci un cont. Mai apoi, aceste site-uri iti vor da posibilitatea de a deveni autorul unui numar nelimitat de pagini web personalizate (indicat este sa iti alegi un serviciu gratuit cum este mai sus mentionatul WeBlog.ro). Dupa ce ai parcurs aceste etape, alege un nume pentru „jurnalul” tau, iar dupa ce scrii primul tau post tot ce trebuie sa faci este sa dai click „publish”.

Desi cele mai multe au un caracter strict personal, exista bloguri create pe domenii specifice (cum sint cele afisate pe www.pmedia.ro) si care aduc noutati din arta si cultura, divertisment, moda, afaceri, stiinta, sport sau media. Altele, pe linga faptul ca informeaza, lanseaza in acelasi timp nenumarate controverse, cum este cea legata de etica preluarii de texte de pe diverse site-uri. Un bun exemplu in acest sens este postul de pe www.boioglu.ro si preluat de http://romediablogger.blogspot.com („roMEDIAblogger” fiind prima Asociatie Media a Bloggerilor Romani): „In blogosfera romaneasca a aparut un obicei tare daunator. Se confunda difuzarea stirilor de pe blog cu… altceva. Ultima practica este aceea de copy/paste.

Bloggeri cu „renume”, vizitatori multi si pretentii, citeaza un mediafax sau un newsIN si dau stirea pe site. Inteleg sa dai o stire (…) atunci cind o ai in exclusivitate sau macar in premiera. Ce rezolvi insa daca ajungi sa copiezi din ziare sau de pe agentiile de presa? Arati celorlalti ca stii sa citesti un flux de agentie?”.

Indiferent de natura lui, blogging-ul iti poate aduce nenumarate oportunitati (ca in luna iulie a anului trecut cind BitDefender a decis sa angajeze specialisti in domeniu) si este, prin intermediul publicitatii, o importanta sursa de venit.

Autorii articolelor – chemati in instanta?

Un aspect interesant in ceea ce priveste „jurnalele online” este raspunderea legala a celor ce semneaza materialele. Pe forumul http://blogoree.ro, bloggerii au ajuns la concluzia ca ar putea foarte bine sa fie dati in judecata pentru comentarii licentioase. „Crezi ca anonimitatea te poate scapa daca cineva vrea neaparat sa te duca la tribunal? Putin probabil”, crede Bobby. „In nu e ca in SUA, unde Google refuza sa dea date. La noi, orice ISP iti da imediat datele de cont. IP-ul tau poate fi cules intr-un fel si… gata… Sigur, poti sa intri prin proxyuri, multiple ISP accounts s.a.m.d.

Blogurile, si cei care le scriu, vor putea fi trasi la raspundere, ca orice site de pe Internet, de altfel (…). Nu este vorba de ceva penal, ci de civil. Exista riscul sa platesti amenda si despagubiri. Deocamdata in Romania nu exista inca site-uri atit de puternice incit sa fie considerate lideri de opinie, dar cind se va intimpla (…) se va auzi de bloggeri dati in judecata.

Recent, din cite stiu, bloggerilor din SUA li s-a acordat un statut oarecum similar cu al jurnalistilor (au voie sa-si protejeze sursa)”, deci vor urma „si alte similitudini, raspunderea pentru ceea ce scrii fiind una dintre ele”. Ei ar putea fi amenintati cu un proces juridic cind intr-adevar ar impartasi celorlalti declaratii false, neverificate din surse multiple (in conditiile in care ei sint deja considerati ca facind parte din breasla ziaristilor).

Un fenomen intr-o continua expansiune

O analiza a blogosferei romanesti efectuata de RoBloggers Survey in vara anului 2006 identifica principalele caracteristici pe care un „jurnal online” ar trebui sa le aiba, dar si avantajele si dezavantajele pe care acesta le poate aduce.

Asa incit „simpla scriere ofera senzatia ca exista un drept la opinie. Drept pe care oricine il are, insa nu toti si-l exercita. Mai mult, este un mijloc de a publica informatii utile altora, dar care te obliga, intr-un sens pozitiv sa fii mai responsabil, mai atent la ceea ce scrii”. Pe de alta parte, exista si o serie de inconveniente: „Fara un management judicios al timpului, bloggingul te poate sustrage de la alte proiecte «mai reale» si mai importante.

De asemenea, pe masura ce devii cunoscut, greselile sau esecurile pot sa fie percepute mai mari decit sint in realitate”. Cit despre feed-back, „uneori e greu de gestionat”. In tara noastra, cel mai citit blog este considerat a fi www.tolo.ro, semnat de jurnalistul Catalin Tolontan.

Referitor la acest subiect, el comenteaza: „Blogurile au pornit ca niste jurnale personale si s-au transformat in forme de socializare. In Romania ele se incadreaza mai degraba in categoria de bloguri-pub, in care oamenii clevetesc, flirteaza, schimba idei si critica autoritatea, indiferent care ar fi aceasta. De la bloggerul care propune topicul pina la administrator si de la presedintele tarii pina la jurnalisti, cu totii sint in centrul dezbaterilor si criticilor”. Mai mult, Tolontan considera ca jurnalistii „se trezesc fata in fata cu opinia publicului lor, in timp real si cu o manifestare de o duritate care-i pune pe ginduri”.

Un dezavantaj al blogurilor este dat de faptul ca cineva ar putea sa se lase „influentat pina acolo incit sa-si nege principiile breslei. Ceea ce e o problema.

Bloggosfera poate dezbate orice tema, dar nu poate schimba principiile dupa care functioneaza presa de peste trei sute de ani”: modul in care informatia este disociata de opinia celui care scrie articolul, verificarea surselor, cit si „serviciul adus comunitatii”.

Cert este ca fenomenul este intr-o continua expansiune. Astazi oricine poate deveni faimos in citeva secunde. Cam cit dureaza o vizita pe World Wide Web.