Prajituri de opera

Cofetaria „Opera” e o camera minuscula cu iz de copilarie. E o incapere ascunsa de ochii lumii in coasta unei pizzerii care aduna clienti cu fiecare clipa ce trece. in spatele usii vezi doar citeva mese, cit sa le numeri pe degete, vezi un galantar burdusit cu prajituri. Fata le priveste pe rind, asaza etichetele si ma imbie sa cumpar. Pentru citeva secunde sint un Proust care-si regaseste timpul pierdut doar savurind o madlena. Amintiri considerate pierdute, zile de duminica si de rasfat din primii ani de viata. N-o refuz. Daca as pleca, ea ar ramine singura, ghemuita pe scaun ca un exponat pentru trecatori. As lasa-o dezamagita de orele care nu mai trec, cu dorinta de a pleca acasa. La „Opera” e liniste. Cei citiva oameni care se rup de frigul de afara si intra, nu au rabdare sa-si creioneze in minte detaliile. Nu vad scaunele tapitate cu stofa rosie, nu simt mirosul de dulciuri proaspete din aer. Vor cel mult sa arunce o scurta ocheada, doar sa inspecteze. isi promit eventual ca se vor intoarce, mai devreme sau mai tirziu, in micul local.

Un geam transparent desparte cofetaria de pizzerie. Acolo e o alta lume. Chelnerii fac slalom printre clientii nervosi, in brate cu tone de mincare. E muzica, fum si agitatie. Urmaresc in tacere ca la cinematograf cum usa se deschide din doua in doua secunde, cum intra oameni ghidati de foame. Fiecare dintre ei ocupa un loc, parca dinainte stabilit, isi aprind tigarile cu miscari bruste, tot mai nervoase. Comanda cu o mina incruntata, uita sa mai numere bancnotele aruncate chelneritelor si apoi se pierd din nou in discutii. Muzica in surdina te arunca din nou in realitate, fumul de tigara te ineaca si te desprinde de atmosfera din cofetarie. Ai impresia ca angajatii tinjesc dupa o clipa de respiro, dupa momentul cind ultimul om va pleca din pizzerie, inghitit de noaptea de noiembrie. inauntru sa ramina doar tacerea.