Coldplay in reflector

Coldplay in reflector (COLDPLAY, “X&Y”, EMI, 2005)

Se intimpla uneori sa avem nevoie de o portita de evadare. Sa tinjim dupa fiecare moment de liniste care ar putea sa ne revigoreze si sa ne dea o farima de optimism intr-o lume absurda zugravita in alb-negru. Un strop de culoare ar fi suficient si a doua zi ai avea puterea s-o iei de la capat, prins in viltoarea lucrurilor, in caruselul nebun din noi. Poate mai indiferent la vorbele celor din jur, cu un zimbet creionat de Dumnezeu pe chip care sa faca intrebarea “dar daca...?” mai putin chinuitoare.

Muzica celor de la Coldplay se axeaza exclusiv pe astfel de mesaje si fiecare creatie a trupei pare sa respecte un singur imperativ: sa arate ca viata poate fi si altfel, ca nu trebuie sa fii pe cont propriu atita timp cit se va gasi intotdeauna cineva care sa te astepte pina la finele veacurilor, dispus “sa te repare” cu viteza sunetului.

“Parachutes”(2000), “A Rush of Blood To The Head”(2003) si mai nou “X&Y”(2005) mentin acelasi crez; ritmuri lente pe care ai vrea sa le tot asculti intr-un moment cind simti ca a o lua de la inceput este mai greu ca oricind, daca nu chiar imposibil, intr-o clipa cind vrei sa-ti aduci aminte de ce conteaza cu adevarat: “simetria perfecta a vietii” cum ar spune liderul trupei.

Despre Coldplay s-a spus ca au mai multi fani decit U2 si Travis la un loc, ca fiecare concert al lor se desfasoara cu casa inchisa, ca succesul le este asigurat de modul in care se imbina vocea lui Chris Martin cu orchestratia impecabila(din punctul meu de vedere) a fiecarei piese. Certitudinea este ca membrii trupei se indeparteaza incet-incet de ceea ce inseamna rock-ul britanic, muzica lor devenind altceva, respectiv o creatie contestata si aclamata deopotriva. Poate pentru ca fiecare piesa pare o imensa declaratie de dragoste pentru cea care i-a schimbat viata solistului Chris Martin, poate pentru ca ai vrea la un moment dat sa ai parte de o schimbare de stil, de un ritm pur si simplu mai dinamic.