Cind realitatea devine vis

Daca inchid ochii imi aduc lesne aminte de nisipul fierbinte care imi frigea talpile dupa-amiaza, de apa marii atit de rece, dar in care n-am putut niciodata sa inot, sa m-aventurez in larg, la miezul noptii. Cum as putea sa uit de corturile de la 2 Mai ori de caruselul din Mangalia? De buticul de haine ascuns bine intr-un colt al statiunii, atit de cautat de ochii turistilor.

Imagini inca vii in memorie: faleza pustie in soarele diminetii, goana nebuna spre tren si inima usoara cind ne-am vazut la destinatie. Dar mai vie ca oricind e privirea pictorului si atentia de care dadea dovada cind imi creiona trasaturile pe pinza. Oare ce s-a ales de el? Ce s-a ales de fiica de care povestea cu atita mindrie, dar care nu i-a mai dat nici un semn de viata? Plecata peste hotare, printre straini, pierduta in Spania la cules de capsune pentru citiva banuti. O fi si azi in statiune, pictind, creionind chipuri si marturisindu-si povestea? Dumnezeu stie.

Acum, daca-mi deschid ochii, visul se duce si ma izbesc de realitate; de muntele de cafea, otrava necesara, de maldarul de cursuri si de privirile plictisite ale colegelor.

Nu pot sa fac abstractie nici de timpul care se duce din ce in ce mai repede, care trece pe linga mine fara ca eu sa-mi dau seama.

Visele cu Marea Neagra sint acum departe. M-am trezit. E sesiune.