O lectie in carcera

Sase luni au durat dialogurile dintre echipa Fundatiei ProWomen si femeile din Penitenciarul cu Regim de Maxima Siguranta din Iasi. Douazeci si patru de intilniri informative, cu subiecte centrate pe drepturile omului, hartuirea sexuala, violenta in familie sau traficul de carne vie. S-au impartasit experiente, iar unele dintre amintiri au ramas intiparite pe hirtie, in lipsa unui strigat eliberator.

Nimic nu pare a mai fi la fel dupa ce intri in Penitenciar. Te schimbi tu insuti, intr-un mod cu totul inexplicabil, te inchizi in tine si tot ce ai vrea sa faci e sa mentii tacerea, sa nu lasi sunetele sa taie aerul din jur si nici ochii sa priveasca la detinutii iesiti din celule. E un sentiment care te cuprinde fara sa vrei si care sta cuibarit in tine pina cind simti din nou viata de afara, cu zbuciumul si nepasarea ei. Dupa gratii e o lume fara odihna si atemporala, o zona a fricii intuita chiar si in cele mai firave gesturi, o inchidere a pleoapelor sau stringerea instinctiva a pumnilor. Adunate intr-un perimetru de citiva metri cu denumirea generica de “curte”, femeile incearca sa zimbeasca, sa alunge chinul unor zile interminabile cu o vorba spusa pe ton de gluma, care-si gaseste de cele mai multe ori resorturile intr-un trecut nici acum uitat pe deplin. Se cunosc intre ele. Poate prea bine. Si-au aflat anii de condamnare, familia lasata in urma si gindurile despre o eliberare ipotetica. “Multe dintre ele sint inchise pentru furt, fiind de fapt recidiviste”, aud cuvintele Nataliei si vocea isi pierde din acustica pe masura ce inaintam pe coridorul inchisorii. E o caldura cumplita si e ultima zi cind Natalia Tarasov si Stefania Nastas intra in Penitenciarul de Maxima Siguranta din Iasi in calitate de asistente de proiect “Un om informat este un om liber!”, organizat de ProWomen si derulat pe o perioada de sase luni de zile. “Au fost in total douazeci si patru de intilniri timp in care am incercat sa le implicam in dezbateri si discutii pe diverse teme”, povesteste Stefania. Cel mai dificil dialog a fost insa in urma cu doar citeva saptamini cind au vorbit despre drepturile omului. A trebuit atunci sa le fie explicate in amanunt terminologia de specialitate, legile, pe care in cele din urma au ajuns sa le cunoasca si sa le invoce.

Ratacite printre explicatii

Ajungem in cenaclul detinutilor. E o sala ceva mai incapatoare, frecventata de prizonierii cu buna purtare, si cumva mai lipsita de raceala aceea paralizanta din intreg penitenciarul. Pare altfel, poate si datorita portretelor incredibil de frumoase expuse pe zidurile camerei, desi sentimentul distinctiei nu e mai mult de o inchipuire a inconstientului. In mintea celor inchisi, locul e la fel de rupt de lumea reala ca toate celelalte carcere supravegheate de gardian.

Le asteptam in liniste pe femeile care trebuie sa participe la ultimul seminar, despre traficul de persoane. Nu sint mai mult de zece, iar dupa expresia de teama si de neincredere de pe chipurile lor, ai zice ca sint toate un suflet. Intra incolonate, isi privesc observatorul – inspectorul Irina Grosu – mai apoi se asaza pe rindurile de banci din cenaclu. Pozitia lor este intrucitva contorsionata, iar doua dintre ele, cele mai tinere, evita sa-si ridice privirea, ca si cum ar vrea sa-si ascunda in permanenta identitatea. In cele din urma, fetele de la ProWomen izbutesc sa le cistige increderea si sa le implice in schimburile de replici. “Ce este traficul de persoane? Si nu va ginditi doar la prostitutie. E mai mult decit atit”. O stare de dezorientare se produce, si ca s-o inlature Stefania, continua cu explicatia detaliata a infractiunii. “Traficul inseamna recrutarea, transportarea, transferarea sau cazarea unei persoane prin amenintare, violenta sau prin alte forme de constringere, prin rapire, inselaciune, abuz de putere sau profitind de imposibilitatea acelei persoane de a se apara sau de a-si exprima vointa ori prin oferirea, sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obtinerea consimtamintului persoanei care are control asupra altei persoane, in scopul exploatarii acesteia”.

Urmeaza apoi un “ati inteles ceva” si Somerda raspunde vizibil atacata. “Da, cum sa nu?” “Si totusi, de ce se intimpla?”, le provoaca Natalia, iar Somerda reactioneaza si de data asta, mai vulcanic. “De ce? Din cauza banilor, sa devina mai bogati, din avaritate”. La rindul ei, Adela lasa de inteles ca nu e straina de subiect. Cu ceva timp in urma, cind a fost plecata in strainatate i s-a propus sa-si vinda fetita pentru o suma de douazeci de mii de euro. Chiar daca motivul “negotului” nu i s-a formulat clar, in adincul ei stia ca este vorba de sclavie. A refuzat banii, o decizie pe care si astazi o considera cea mai buna alegere.

Motivele unui cosmar

Nu sint multe cuvintele care le-ar putea descrie pe femeile din Penitenciarul de Maxima Siguranta Iasi. Si cu siguranta nu sint pline de intelegere daca aduci aminte de motivele venirii lor aici. Insa, inainte ca prezentarea sa inceapa, am auzit cele mai frumoase vorbe din cite s-ar putea spune despre niste oameni chinuiti. Fetele implicate in proiect mi-au dat de inteles ca in sedintele organizate de mai bine de sase luni, detinutele au dat dovada de o capacitate analitica, si in definitiv de o inteligenta nativa care le ajuta sa asimileze cantitati mari de informatii, odata necunoscute. O realitate pe care am inteles-o la ultimul seminar, cind cerindu-li-se in mod expres sa noteze pe o foaie de hirtie principalele caracteristici ale traficului de carne vie, cauzele si consecintele acestuia, au intuit exact rindurile scrise in brosurile informative. Fara sa fi cunoscut in prealabil fenomenul, fara ca multe dintre ele sa fi fost in situatiile expuse.

“Ce provoaca faptele despre care vorbim?”, intreaba Natalia. “Lipsa de bani, anturajul, egoismul, saracia” “Si cum credeti ca traficantul isi racoleaza victima?” Prizonierele raspund ca la o lectie dinainte invatata, iar gesturile lor repezite denota o lipsa de rabdare care se accentueaza minut cu minut. “O ia frumos cu vorba, o bate, cauta clienti sa o vinda, merge din mina in mina si cind se satura clientii de ea, o vinde”, sint raspunsurile venite unul dupa altul, in cascada. Se pierd pe alocuri in confuzii legate de prostitutie, iar Stefania si Natalia incearca sa inlature starea de confuzie. “In cazul traficului nu este vorba de o singura persoana incriminata, ci o retea de infractori si de cele mai multe ori agenti ai politiei sint implicati”.

Mult mai atent conturate sint urmarile delictului. Somerda considera ca cea mai dureroasa rana e sentimentul pe care-l incearca victima, acela de a se invinovati pentru ce i-a fost dat sa traiasca: “Ramine cu un cosmar pentru toata viata. Sufera consecinte, remuscari, se imbolnaveste si nu se poate intoarce nici la familie, pentru ca cei de acolo n-o mai primesc”.

“Si totusi, am putea sa prevenim toate acestea, daca nu ne-am lasa actele in mina necunoscutilor”, “sau, daca mi le-a luat, sa ma duc imediat la ambasada”, completeaza Adela, iar cuvintele ei suscita interesul celorlalte. “Mie odata mi-a furat o femeie pasaportul si a facut ea beleaua pe numele meu”, povesteste Venetia, o tiganca frumoasa cu parul de carbune. Pentru prima data in sedinta de azi Irina Grosu isi paraseste pentru o clipa rolul de observator: “Cum, mai nou va fura si pe voi?”

***

Au plecat in celule la fel de agitate ca atunci cind au intrat in sala de cenaclu. Incolonate, cu trupurile tradind o stare de tensiune amortita, tinuta sub control pina la rabufnire. Zimbeau pe masura ce urcau treptele inspre celule, dar nu era vorba de seninatate. Cereau o ingaduinta din partea inspectorului, singurul care le mai poate da certitudinea ca intr-o zi o sa revada iarasi luminile orasului. Inainte ca zavorul sa fie tras, s-a mai auzit un glas pierdut, ca in vis. “Doamna, dar pe noi nu ne elibereaza?”

Jurnalul unor zile lipsite de cronologie

“Un om informat este un om liber” nu este doar numele programului sustinut de ProWomen in Penitenciarul de Maxima Siguranta Iasi. Este si titlul revistei editate de organizatie, in paginile careia detinutele si-au publicat povestile, gindurile si amintirile adunate in anii petrecuti dupa gratii. “A mai trecut o zi” este doar un fragment din articolul-marturie trimis pe adresa Fundatiei. A mai trecut o zi... Am sa dezvalui programul unei zile obisnuite de detentie a femeilor din Penitenciarul Iasi, unde imi execut si eu pedeapsa. (...) E ora 6. Imi dau seama pentru ca aud goarna, asta insemnind ora de desteptare. Mai tare ma trezeste zgomotul zavoarelor si a lacatelor care se deschid pe rind la fiecare camera pe sectia 1 femei. Daca la inceput aceste zgomote puternice ma faceau sa tresar acum mi-au devenit familiare, exact ca si cum ar face parte din viata mea. (...) Toate fetele de la camera 6 (preventive) coboara din paturi si asteapta rindul la baie care este atit de mica incit numai o persoana are loc sa-si faca igiena de dimineata. Pregatim cafele si ne grabim cit putem de repede sa le consumam pentru a avea timp sa curatam si sa aerisim camera pina la apel, asta insemnind ora 7. Suna apelul. Camera este pusa la punct, toata lumea se incoloneaza in asa fel incit sa fim usor de numarat. Se aud zavoarele, intra majora de zi, se raporteaza de responsabila camerei efectivul nostru de femei si la capitolul probleme: nu sint. Doamna major a iesit, usa se inchide iar noi respiram usurate. De regula, ar trebui sa raminem incolonate pina suna iesirea apelului (ora 8), dar noi care mai de care ne ascundem in baie si aprindem cite o tigara stind cu urechile ciulite ca in cazul in care majora revine la vizeta sa fim in formatie. Suna goarna. A iesit apelul si noi sintem libere sa facem ce vrem, dar ce sa facem? (...) O parte din noi mai servim cite o cafea, altele isi pregatesc cite un ceai pentru micul dejun. Televizorul este pe programul de stiri de la desteptare si aproape toata ziua ascultam stiri, cu gindul si speranta ca poate auzim ceva care sa ne favorizeze pe noi, detinutii. Se aude zavorul si usa se deschide. Si ntem anuntate ca trebuie sa iesim la curtea de aer. Iesim afara toate si respiram aerul curat si rece care in 10 minute deja ne oboseste. Sintem slabite imunitar si simtim asta pe propria piele. Doua ture de plimbare in curtea care nu este mai mare de 20 metri , lata de 7-8 metri si, gata, sintem obosite, ne dor picioarele, si vrem sa stam jos.