O companie tulburatoare

Ma pierd fara rost chiar si atunci cind sint convinsa ca am cistigat. Renunt la ce-am facut ani de zile si foarte rar ma uit in urma sa vad cit rau mi-ar putea produce decizia mea de a fugi pur si simplu. De cele mai multe ori insa ma intorc de unde am plecat, doar ca s-o iau iar de la capat cu mai multa incapatinare. Pare un drum al lui Sisif, dar pe care nu preget sa-l parcurg fara oprire. Capitulez din credinta ca un om nu trebuie sa aiba parte de o experienta totala, unica de la inceputul zilelor lui si pina in ultima clipa. In adincul sufletului meu nutresc speranta ca traiul perfect e format din zeci de experiente partiale, al caror unic scop este sa ne dea sentimentul implinirii, chiar daca uneori e numai o iluzie. La ora la care scriu, imi trec prin minte toate discutiile marunte purtate cu o prietena veche, atit de prapastioasa in fata schimbarilor, in fata unor greutati inevitabile, dar atit de des intilnite. De fiecare data cind noutatea ii iesea in cale, se opintea, isi plingea in pumni de parca n-ar fi fost in stare sa treaca peste lucrurile care o depaseau la prima vedere. Si intr-un mod bizar, nu cauta solutia salvatoare in propriile ei forte, ci o regasea in gindurile despre un Dumnezeu atotputernic, care s-o aiba mereu in grija, indiferent de alegerile ei. Tin minte cum, in discutiile noastre marunte, ajungeam invariabil la aceleasi contradictii, si cum printr-o simpla fraza imi nega toate argumentele: "Totul tine de o vointa mult mai puternica decit a noastra, si nu uita ca drumul nostru e dinainte stabilit". O mentalitate bolnavicioasa as putea spune, o credinta oarba intr-un destin ce in definitiv este insasi creatia noastra. Libertatea decurge tocmai din posibilitatea de a ne alege propriul drum, pe care sa-l construim parte cu parte ca intr-un joc de puzzle, propria noastra cale, neintrerupta de lamentatii inutile.