Trei zile de jazz cu “Richard Oschanitzky”

Au aratat exact ce inseamna sa fii original si, mai presus de toate, in cite moduri poti sa interpretezi un gen muzical aflat la granita cu alte curente. Si pentru ca termenul-cheie al unui eveniment de talie internationala a fost unicitate, artistii au demonstrat ca singura modalitate prin care iti poti dovedi originalitatea este sa-ti lasi o parte din suflet in cintecele adunate in repertoriu. In perioada 24-26 mai, in Sala Studio a Televiziunii Române, Iasul a trait pe ritm de jazz.

Daca ai incerca sa-l definesti, cel mai probabil ai gresi. Dar nu pentru ca nu ti-ai gasi cuvintele, ci pentru ca mult prea multe trebuie alese asa incit ideea ta despre ce inseamna muzica de gen sa fie cit de cit adevarata. Cea mai sincera declaratie, referitoare la imposibilitatea de a explica cumva nebunia de sunete, a fost a lui Marcel Stumpf, directorul Goethe Zentrum: “Nu este doar un termen. Ca sa intelegi jazz-ul trebuie sa-l simti”. Exact ce au incercat sa le induca spectatorilor artistii romani si internationali sositi la Iasi pentru trei zile de Festival “Richard Oschanitzky”, eveniment organizat de TVR Iasi, in colaborare cu Radio Iasi, Goethe Zentrum si Centrul Cultural Francez.

In acordurile instrumentelor, publicul a simtit alaturi de maestrii de pe scena sentimente dintre cele mai contradictorii: bucurie care atinge cote maxime si opusul ei, o tristete adinca, tensiune mocnita si mai apoi o stare de eliberare frenetica. Sint paradoxurile unei acustici ce poate nici nu are nevoie de prea multe explicatii. E de ajuns sa inchizi ochii si sa te lasi in voia cintecelor de la inceput si pina cind se sting si ultimele aplauze.

Maestrii improvizatiei

Aflat la cea de-a noua editie, Festivalul International “Richard Oschanitzky” a inceput cu o forta incredibila, odata cu recitalul formatiei Trigon din Republica Moldova, grup considerat a fi un fenomen al jazz-ului modern datorita improvizatiilor si a manierei originale de a interpreta folclorul.

In seara de joi, cei prezenti au ascultat printre alte creatii, o varianta unica a melodiilor “Ciocirlia”, “Haulita”, “Lume, lume” si “Blues japonez”, acompaniate de ovatiile din public. Dinamismul interpretarii din prima parte a manifestarii a fost in cele din urma temperat de acorduri lente, mult mai romantice, cind Paul Babici si Lucian Darie au cintat despre o iubire ideala, inviata pe ritmuri de soul si pop.

Intrerupte din cind in cind de comentariile joviale ale prezentatorului Florian Lungu, secventele muzicale nu au fost lipsite insa de incidente, mascate pe cit posibil de chitare. Vocalistele si-au pierdut pe alocuri cuvintele, dar au mizat pe calitatea fascinanta a creatiilor de a le permite sa-si repare “greseala” in cel mai estetic mod cu putinta si mai mult decit atit, in cazul Doinei Spataru, sa arate un talent nativ valorificat in piesele vechi romanesti. Grupul format din Eugen Gondi, Ion Baciu Jr. si Pedro Negrescu a fost secondat de tinerii artisti de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, intr-un prim “examen al celor care se apropie de lumea jazz-ului”, dupa cum a lasat sa se inteleaga inconfundabilul prezentator. A urmat una dintre cele mai inedite reprezentatii, si poate singura din intreg evenimentul care a adus pe scena un numar record de instrumente de percutie.

La granita dintre genurile muzicale

Exista un singur termen care ar putea totusi sa descrie piesele Festivalului. Iar acela e originalitate, daca luam in considerare multitudinea interpretarilor unui gen aflat mai degraba la granita dintre multe alte curente. Poate fi blues, pop, soul, etno, toate impreuna sau poate ceva mult mai special ce nu poarta inca vreun nume.

Cert este ca jazz-ul se cinta in concordanta perfecta cu ceea ce simte cintaretul. Ar putea fi o regula acceptata de comun acord. Si totusi, sint oameni facuti pentru a incalca si minimele rigori. Cum este cazul cvartetului Boxer din Germania, autorii unei reprezentatii parodice, dar de efect, potrivit reactiilor din public. Impreuna au adus in atentia celor prezenti un repertoriu socant, desprins parca dintr-o comedie absurda, au extaziat spectatorii si le-au aratat ce inseamna sa fii altfel. La capatul isteriei produse, formatia Daniel Givone din Franta a reusit sa vindece.

O lectie in carcera

Sase luni au durat dialogurile dintre echipa Fundatiei ProWomen si femeile din Penitenciarul cu Regim de Maxima Siguranta din Iasi. Douazeci si patru de intilniri informative, cu subiecte centrate pe drepturile omului, hartuirea sexuala, violenta in familie sau traficul de carne vie. S-au impartasit experiente, iar unele dintre amintiri au ramas intiparite pe hirtie, in lipsa unui strigat eliberator.

Nimic nu pare a mai fi la fel dupa ce intri in Penitenciar. Te schimbi tu insuti, intr-un mod cu totul inexplicabil, te inchizi in tine si tot ce ai vrea sa faci e sa mentii tacerea, sa nu lasi sunetele sa taie aerul din jur si nici ochii sa priveasca la detinutii iesiti din celule. E un sentiment care te cuprinde fara sa vrei si care sta cuibarit in tine pina cind simti din nou viata de afara, cu zbuciumul si nepasarea ei. Dupa gratii e o lume fara odihna si atemporala, o zona a fricii intuita chiar si in cele mai firave gesturi, o inchidere a pleoapelor sau stringerea instinctiva a pumnilor. Adunate intr-un perimetru de citiva metri cu denumirea generica de “curte”, femeile incearca sa zimbeasca, sa alunge chinul unor zile interminabile cu o vorba spusa pe ton de gluma, care-si gaseste de cele mai multe ori resorturile intr-un trecut nici acum uitat pe deplin. Se cunosc intre ele. Poate prea bine. Si-au aflat anii de condamnare, familia lasata in urma si gindurile despre o eliberare ipotetica. “Multe dintre ele sint inchise pentru furt, fiind de fapt recidiviste”, aud cuvintele Nataliei si vocea isi pierde din acustica pe masura ce inaintam pe coridorul inchisorii. E o caldura cumplita si e ultima zi cind Natalia Tarasov si Stefania Nastas intra in Penitenciarul de Maxima Siguranta din Iasi in calitate de asistente de proiect “Un om informat este un om liber!”, organizat de ProWomen si derulat pe o perioada de sase luni de zile. “Au fost in total douazeci si patru de intilniri timp in care am incercat sa le implicam in dezbateri si discutii pe diverse teme”, povesteste Stefania. Cel mai dificil dialog a fost insa in urma cu doar citeva saptamini cind au vorbit despre drepturile omului. A trebuit atunci sa le fie explicate in amanunt terminologia de specialitate, legile, pe care in cele din urma au ajuns sa le cunoasca si sa le invoce.

Ratacite printre explicatii

Ajungem in cenaclul detinutilor. E o sala ceva mai incapatoare, frecventata de prizonierii cu buna purtare, si cumva mai lipsita de raceala aceea paralizanta din intreg penitenciarul. Pare altfel, poate si datorita portretelor incredibil de frumoase expuse pe zidurile camerei, desi sentimentul distinctiei nu e mai mult de o inchipuire a inconstientului. In mintea celor inchisi, locul e la fel de rupt de lumea reala ca toate celelalte carcere supravegheate de gardian.

Le asteptam in liniste pe femeile care trebuie sa participe la ultimul seminar, despre traficul de persoane. Nu sint mai mult de zece, iar dupa expresia de teama si de neincredere de pe chipurile lor, ai zice ca sint toate un suflet. Intra incolonate, isi privesc observatorul – inspectorul Irina Grosu – mai apoi se asaza pe rindurile de banci din cenaclu. Pozitia lor este intrucitva contorsionata, iar doua dintre ele, cele mai tinere, evita sa-si ridice privirea, ca si cum ar vrea sa-si ascunda in permanenta identitatea. In cele din urma, fetele de la ProWomen izbutesc sa le cistige increderea si sa le implice in schimburile de replici. “Ce este traficul de persoane? Si nu va ginditi doar la prostitutie. E mai mult decit atit”. O stare de dezorientare se produce, si ca s-o inlature Stefania, continua cu explicatia detaliata a infractiunii. “Traficul inseamna recrutarea, transportarea, transferarea sau cazarea unei persoane prin amenintare, violenta sau prin alte forme de constringere, prin rapire, inselaciune, abuz de putere sau profitind de imposibilitatea acelei persoane de a se apara sau de a-si exprima vointa ori prin oferirea, sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obtinerea consimtamintului persoanei care are control asupra altei persoane, in scopul exploatarii acesteia”.

Urmeaza apoi un “ati inteles ceva” si Somerda raspunde vizibil atacata. “Da, cum sa nu?” “Si totusi, de ce se intimpla?”, le provoaca Natalia, iar Somerda reactioneaza si de data asta, mai vulcanic. “De ce? Din cauza banilor, sa devina mai bogati, din avaritate”. La rindul ei, Adela lasa de inteles ca nu e straina de subiect. Cu ceva timp in urma, cind a fost plecata in strainatate i s-a propus sa-si vinda fetita pentru o suma de douazeci de mii de euro. Chiar daca motivul “negotului” nu i s-a formulat clar, in adincul ei stia ca este vorba de sclavie. A refuzat banii, o decizie pe care si astazi o considera cea mai buna alegere.

Motivele unui cosmar

Nu sint multe cuvintele care le-ar putea descrie pe femeile din Penitenciarul de Maxima Siguranta Iasi. Si cu siguranta nu sint pline de intelegere daca aduci aminte de motivele venirii lor aici. Insa, inainte ca prezentarea sa inceapa, am auzit cele mai frumoase vorbe din cite s-ar putea spune despre niste oameni chinuiti. Fetele implicate in proiect mi-au dat de inteles ca in sedintele organizate de mai bine de sase luni, detinutele au dat dovada de o capacitate analitica, si in definitiv de o inteligenta nativa care le ajuta sa asimileze cantitati mari de informatii, odata necunoscute. O realitate pe care am inteles-o la ultimul seminar, cind cerindu-li-se in mod expres sa noteze pe o foaie de hirtie principalele caracteristici ale traficului de carne vie, cauzele si consecintele acestuia, au intuit exact rindurile scrise in brosurile informative. Fara sa fi cunoscut in prealabil fenomenul, fara ca multe dintre ele sa fi fost in situatiile expuse.

“Ce provoaca faptele despre care vorbim?”, intreaba Natalia. “Lipsa de bani, anturajul, egoismul, saracia” “Si cum credeti ca traficantul isi racoleaza victima?” Prizonierele raspund ca la o lectie dinainte invatata, iar gesturile lor repezite denota o lipsa de rabdare care se accentueaza minut cu minut. “O ia frumos cu vorba, o bate, cauta clienti sa o vinda, merge din mina in mina si cind se satura clientii de ea, o vinde”, sint raspunsurile venite unul dupa altul, in cascada. Se pierd pe alocuri in confuzii legate de prostitutie, iar Stefania si Natalia incearca sa inlature starea de confuzie. “In cazul traficului nu este vorba de o singura persoana incriminata, ci o retea de infractori si de cele mai multe ori agenti ai politiei sint implicati”.

Mult mai atent conturate sint urmarile delictului. Somerda considera ca cea mai dureroasa rana e sentimentul pe care-l incearca victima, acela de a se invinovati pentru ce i-a fost dat sa traiasca: “Ramine cu un cosmar pentru toata viata. Sufera consecinte, remuscari, se imbolnaveste si nu se poate intoarce nici la familie, pentru ca cei de acolo n-o mai primesc”.

“Si totusi, am putea sa prevenim toate acestea, daca nu ne-am lasa actele in mina necunoscutilor”, “sau, daca mi le-a luat, sa ma duc imediat la ambasada”, completeaza Adela, iar cuvintele ei suscita interesul celorlalte. “Mie odata mi-a furat o femeie pasaportul si a facut ea beleaua pe numele meu”, povesteste Venetia, o tiganca frumoasa cu parul de carbune. Pentru prima data in sedinta de azi Irina Grosu isi paraseste pentru o clipa rolul de observator: “Cum, mai nou va fura si pe voi?”

***

Au plecat in celule la fel de agitate ca atunci cind au intrat in sala de cenaclu. Incolonate, cu trupurile tradind o stare de tensiune amortita, tinuta sub control pina la rabufnire. Zimbeau pe masura ce urcau treptele inspre celule, dar nu era vorba de seninatate. Cereau o ingaduinta din partea inspectorului, singurul care le mai poate da certitudinea ca intr-o zi o sa revada iarasi luminile orasului. Inainte ca zavorul sa fie tras, s-a mai auzit un glas pierdut, ca in vis. “Doamna, dar pe noi nu ne elibereaza?”

Jurnalul unor zile lipsite de cronologie

“Un om informat este un om liber” nu este doar numele programului sustinut de ProWomen in Penitenciarul de Maxima Siguranta Iasi. Este si titlul revistei editate de organizatie, in paginile careia detinutele si-au publicat povestile, gindurile si amintirile adunate in anii petrecuti dupa gratii. “A mai trecut o zi” este doar un fragment din articolul-marturie trimis pe adresa Fundatiei. A mai trecut o zi... Am sa dezvalui programul unei zile obisnuite de detentie a femeilor din Penitenciarul Iasi, unde imi execut si eu pedeapsa. (...) E ora 6. Imi dau seama pentru ca aud goarna, asta insemnind ora de desteptare. Mai tare ma trezeste zgomotul zavoarelor si a lacatelor care se deschid pe rind la fiecare camera pe sectia 1 femei. Daca la inceput aceste zgomote puternice ma faceau sa tresar acum mi-au devenit familiare, exact ca si cum ar face parte din viata mea. (...) Toate fetele de la camera 6 (preventive) coboara din paturi si asteapta rindul la baie care este atit de mica incit numai o persoana are loc sa-si faca igiena de dimineata. Pregatim cafele si ne grabim cit putem de repede sa le consumam pentru a avea timp sa curatam si sa aerisim camera pina la apel, asta insemnind ora 7. Suna apelul. Camera este pusa la punct, toata lumea se incoloneaza in asa fel incit sa fim usor de numarat. Se aud zavoarele, intra majora de zi, se raporteaza de responsabila camerei efectivul nostru de femei si la capitolul probleme: nu sint. Doamna major a iesit, usa se inchide iar noi respiram usurate. De regula, ar trebui sa raminem incolonate pina suna iesirea apelului (ora 8), dar noi care mai de care ne ascundem in baie si aprindem cite o tigara stind cu urechile ciulite ca in cazul in care majora revine la vizeta sa fim in formatie. Suna goarna. A iesit apelul si noi sintem libere sa facem ce vrem, dar ce sa facem? (...) O parte din noi mai servim cite o cafea, altele isi pregatesc cite un ceai pentru micul dejun. Televizorul este pe programul de stiri de la desteptare si aproape toata ziua ascultam stiri, cu gindul si speranta ca poate auzim ceva care sa ne favorizeze pe noi, detinutii. Se aude zavorul si usa se deschide. Si ntem anuntate ca trebuie sa iesim la curtea de aer. Iesim afara toate si respiram aerul curat si rece care in 10 minute deja ne oboseste. Sintem slabite imunitar si simtim asta pe propria piele. Doua ture de plimbare in curtea care nu este mai mare de 20 metri , lata de 7-8 metri si, gata, sintem obosite, ne dor picioarele, si vrem sa stam jos.

O companie tulburatoare

Ma pierd fara rost chiar si atunci cind sint convinsa ca am cistigat. Renunt la ce-am facut ani de zile si foarte rar ma uit in urma sa vad cit rau mi-ar putea produce decizia mea de a fugi pur si simplu. De cele mai multe ori insa ma intorc de unde am plecat, doar ca s-o iau iar de la capat cu mai multa incapatinare. Pare un drum al lui Sisif, dar pe care nu preget sa-l parcurg fara oprire. Capitulez din credinta ca un om nu trebuie sa aiba parte de o experienta totala, unica de la inceputul zilelor lui si pina in ultima clipa. In adincul sufletului meu nutresc speranta ca traiul perfect e format din zeci de experiente partiale, al caror unic scop este sa ne dea sentimentul implinirii, chiar daca uneori e numai o iluzie. La ora la care scriu, imi trec prin minte toate discutiile marunte purtate cu o prietena veche, atit de prapastioasa in fata schimbarilor, in fata unor greutati inevitabile, dar atit de des intilnite. De fiecare data cind noutatea ii iesea in cale, se opintea, isi plingea in pumni de parca n-ar fi fost in stare sa treaca peste lucrurile care o depaseau la prima vedere. Si intr-un mod bizar, nu cauta solutia salvatoare in propriile ei forte, ci o regasea in gindurile despre un Dumnezeu atotputernic, care s-o aiba mereu in grija, indiferent de alegerile ei. Tin minte cum, in discutiile noastre marunte, ajungeam invariabil la aceleasi contradictii, si cum printr-o simpla fraza imi nega toate argumentele: "Totul tine de o vointa mult mai puternica decit a noastra, si nu uita ca drumul nostru e dinainte stabilit". O mentalitate bolnavicioasa as putea spune, o credinta oarba intr-un destin ce in definitiv este insasi creatia noastra. Libertatea decurge tocmai din posibilitatea de a ne alege propriul drum, pe care sa-l construim parte cu parte ca intr-un joc de puzzle, propria noastra cale, neintrerupta de lamentatii inutile.

Carry me away