Dichis de Carturesti

Orele unui Bucuresti prafuit trec rapid una dupa alta. Se scurg fara sa-ti dai seama in timp ce cutreieri zeci de strazi laturalnice ale unui oras care te sufoca si in care regasesti adunate bucati de civilizatie si de mizerie. E un Bucuresti pe care-l parasesti fara parere de rau si pe care-l uiti odata urcat in vagonul de tren. Doar citeva imagini si cladiri cosmopolite isi lasa amprenta, iti ramin in minte ca intr-o fotografie in sepia. intre ele, Carturesti.

La prima vedere, Carturesti e doar o casa batrineasca diferita de ansamblu, ca o piesa dintr-un alt puzzle. E o cladire ca un muzeu, in inima capitalei, librarie si ceainarie in acelasi timp; cumva, un loc dedicat discutiilor marunte, acele delicioase cozerii, la o ceasca de ceai verde. E pentru un furnicar de oameni gata oricind sa se piarda printre carti, sa-si piarda urma prin salile de conac, cu picturi agatate de pereti.

Librarul stie o poveste despre fiecare. Ma lasa sa inteleg ca unii uita sa mai plece. Stau mai intii in fata rafturilor pline de carti, apoi se ghemuiesc pe scaunele din ceainarie cu vrafuri de romane in brate. Minute in sir. Beau in liniste, cu miscari scurte, sacadate, ca si cum ar fi un intreg ritual, fug de fapt de monotonia unei alte zile de lucru. Studiaza fiecare detaliu: mesele negre, ca de fier forjat, usile de muzeu parizian, miscarile lente ale fetei care toarna bautura in cestile mici ca de jucarie. Altii vor mai mult. Cauta de fapt un librar-confident dispus unui schimb de replici. Vad in fiecare carte o alta lume, se regasesc in mesajul lui Gabriel Garcia Marquez si „traiesc pentru a-si povesti viata”. Pentru ei nu e greu sa gasesti subiecte. Dimpotriva, totul merita inchis intre copertele unei carti: forfota de peste zi, lucrurile marunte, orele orasului.