Sapte ore de dopaj

„Devoratorii” se imbulzesc in fata Salii Polivalente, nerabdatori sa prinda un loc caldut la maratonul de publicitate. Vintura prin aer biletele si invitatiile de parca ar fi o mina de revolutionari de-ai lui Che Guevara si ne iau auzul cu vorbe nu tocmai placute la adresa organizatorilor. De fapt, seara de vineri a debutat in spi-rit romanesc, cu sudalmele de rigoare si pliante aruncate pe caldarim, un inceput daca nu anticipat, cel putin intuit la fiecare eveniment mediatizat.

Startul Noptii devoratorilor de publicitate s-a dat la ora 22.00, dupa o introducere de rigoare a lui MC George Vintila. Pe ecran se succed zeci de spoturi internationale, dar si romanesti, amuzante sau din contra, calupuri publicitare cu mesaj uma-nitar (cum sint cele pentru Greenpeace) si parodii dupa reclame premiate. in Sala Polivalenta e o agitatie continua: unii se amuza, altii se plimba de colo-colo cu provizii in brate; fug discret din calea lui Vintila cu un zimbet in coltul gurii in semn de „je m’en fiche”. Nu-i intereseaza concursul Ursus, ci mai degraba recitalul Sensor anuntat cu mare fast. intre doua calupuri publicitare percutionistii incing spiritele lovind cu sete in butoaie, tevi si pardosele, sunete indulcite de acorduri de flaut.

Ca de obicei insa, e loc si de mici rautati gratuite din partea aplaudacilor: „Sistem! Un bis, ceva…?”; ca intotdeauna: circotasi versus fani ai unui stil nou de muzica romaneasca.

Noaptea devoratorilor de publicitate dureaza de fapt pina la ora cinci dimineata. Ultimii spectatori motaie ghemuiti pe bancile de lemn, iar paznicii patruleaza prin sala in semn ca ar cam trebui sa se dea semnalul de final.

George Vintila, energic, mereu mai energic, pregateste un nou concurs pentru publicul din Iasi, descris la superlativ (ma indoiesc daca pe buna dreptate), o noua runda de reclame adresata „devoratorilor cu o pereche de colti mai ascutiti”.

imi lasa impresia ca n-ar vrea ca Noaptea… sa se termine. Cel putin nu inca. Jeep-ul de pe scena nu si-a gasit cistigatorul.

Coldplay in reflector

Coldplay in reflector (COLDPLAY, “X&Y”, EMI, 2005)

Se intimpla uneori sa avem nevoie de o portita de evadare. Sa tinjim dupa fiecare moment de liniste care ar putea sa ne revigoreze si sa ne dea o farima de optimism intr-o lume absurda zugravita in alb-negru. Un strop de culoare ar fi suficient si a doua zi ai avea puterea s-o iei de la capat, prins in viltoarea lucrurilor, in caruselul nebun din noi. Poate mai indiferent la vorbele celor din jur, cu un zimbet creionat de Dumnezeu pe chip care sa faca intrebarea “dar daca...?” mai putin chinuitoare.

Muzica celor de la Coldplay se axeaza exclusiv pe astfel de mesaje si fiecare creatie a trupei pare sa respecte un singur imperativ: sa arate ca viata poate fi si altfel, ca nu trebuie sa fii pe cont propriu atita timp cit se va gasi intotdeauna cineva care sa te astepte pina la finele veacurilor, dispus “sa te repare” cu viteza sunetului.

“Parachutes”(2000), “A Rush of Blood To The Head”(2003) si mai nou “X&Y”(2005) mentin acelasi crez; ritmuri lente pe care ai vrea sa le tot asculti intr-un moment cind simti ca a o lua de la inceput este mai greu ca oricind, daca nu chiar imposibil, intr-o clipa cind vrei sa-ti aduci aminte de ce conteaza cu adevarat: “simetria perfecta a vietii” cum ar spune liderul trupei.

Despre Coldplay s-a spus ca au mai multi fani decit U2 si Travis la un loc, ca fiecare concert al lor se desfasoara cu casa inchisa, ca succesul le este asigurat de modul in care se imbina vocea lui Chris Martin cu orchestratia impecabila(din punctul meu de vedere) a fiecarei piese. Certitudinea este ca membrii trupei se indeparteaza incet-incet de ceea ce inseamna rock-ul britanic, muzica lor devenind altceva, respectiv o creatie contestata si aclamata deopotriva. Poate pentru ca fiecare piesa pare o imensa declaratie de dragoste pentru cea care i-a schimbat viata solistului Chris Martin, poate pentru ca ai vrea la un moment dat sa ai parte de o schimbare de stil, de un ritm pur si simplu mai dinamic.