Cind realitatea devine vis

Daca inchid ochii imi aduc lesne aminte de nisipul fierbinte care imi frigea talpile dupa-amiaza, de apa marii atit de rece, dar in care n-am putut niciodata sa inot, sa m-aventurez in larg, la miezul noptii. Cum as putea sa uit de corturile de la 2 Mai ori de caruselul din Mangalia? De buticul de haine ascuns bine intr-un colt al statiunii, atit de cautat de ochii turistilor.

Imagini inca vii in memorie: faleza pustie in soarele diminetii, goana nebuna spre tren si inima usoara cind ne-am vazut la destinatie. Dar mai vie ca oricind e privirea pictorului si atentia de care dadea dovada cind imi creiona trasaturile pe pinza. Oare ce s-a ales de el? Ce s-a ales de fiica de care povestea cu atita mindrie, dar care nu i-a mai dat nici un semn de viata? Plecata peste hotare, printre straini, pierduta in Spania la cules de capsune pentru citiva banuti. O fi si azi in statiune, pictind, creionind chipuri si marturisindu-si povestea? Dumnezeu stie.

Acum, daca-mi deschid ochii, visul se duce si ma izbesc de realitate; de muntele de cafea, otrava necesara, de maldarul de cursuri si de privirile plictisite ale colegelor.

Nu pot sa fac abstractie nici de timpul care se duce din ce in ce mai repede, care trece pe linga mine fara ca eu sa-mi dau seama.

Visele cu Marea Neagra sint acum departe. M-am trezit. E sesiune.

Lectura in doi pasi

Unu: cantina

Si-au pierdut rabdarea. Studentii si-au abandonat cursurile pe mese, printre sticle de beri si pahare de cafea aburinda. Atmosfera din cantina „Titu Maiorescu” aduce aminte cu cea dintr-un bivuac, poate si datorita vinzatoarei care monitorizeaza clientii cu un aer de santinela, intimidant, intrigant. La masa vecina, amatori de curiozitati. I-a podidit somnolenta tot rasfoind carti si vorbind despre examene. Le-a pierit entuziasmul la gindul ca notele se vor afisa in curind. Deprimante ca ploaia care nu se mai opreste in Marele Oras. Si poate ca Morfeu i-ar fi prins de-a binelea in ghiare daca patru fete n-ar fi trecut pragul cantinei.

Fiecare dintre ele are in brate cite un vraf de foi. Atmosfera se anima; poate pentru ca nici una dintre ele nu poate citi mai mult de o pagina din curs ( lipsa de concentrare ori de cofeina), poate pentru ca „peisajul” le rapeste atentia: oameni care intra in „bivuac”, scaneaza locul si apoi pleaca, ies din scena rapid, aidoma unor figuranti.

Veselie. La terasa unde doi „pehlivani” amintesc de situatii penibile petrecute la examene. Liniste. La masa unui tinar ancorat in studiu, poate singurul din cantina care da dovada de perseverenta. Nimic nu pare sa-l deranjeze. Nici ploaia care potopeste, nici fetele care se grabesc in camin, doar-doar „e timp sa ne facem fituici”.

Doi: caminul

Fata sta pe coridor, ghemuita, contorsionata. invata si-mi surprinde privirea. Poate mult prea insistenta, intimidanta. Cu miscari iuti intra in camera si incuie usa pe care sta scris un mesaj mai mult decit hilar: „nu intrati:…se invata!” E drept. Se invata, pe coridoare ori pervazuri, la fumoar sau pe banca in compania ciinilor vagabonzi.

La fumoar, glasuri indignate si replici dure la adresa unor profesori. Fosnet de cursuri si intrebari cu „isi bate joc de noi?” adresate retoric. Apoi liniste. Vag auzi glasuri de vata, sonuri de vis, dialoguri onomatopeice. Un student se oglindeste in hol si-si potriveste cravata. „Ai examen?”, „Nu, tocmai l-am pierdut”. Si coboara scarile cu miscari de curtezan, parasind caminul in urma lui, firmituri de caldura la usile camerelor, firmituri de nervozitate in ochii celor care pleaca. Firmituri de viata.