Tecuci, prabusirea si renasterea unei lumi de lut

Casele zac pe marginile strazii ca dupa un razboi. Zidurile sint prabusite la pamint, acoperisurile frinte la mijloc si amestecate cu pulberea. Citiva oameni isi fac drum printre pietre si resturi, altii intra in adaposturile provizorii. De departe auzi apele involburate ale piriului, care sapa fara incetare in pamint, amenintind cu revarsarea. Oamenii Tecuciului traiesc de doua luni de zile un cosmar ce nu da semne ca s-ar sfirsi vreodata. Isi duc viata sub cerul liber sau reconstituie cu ultimii bani locuintele pe temelii putrede. Nimeni nu reuseste sa schimbe situatia, primaria fiind convinsa ca ar putea mult mai usor sa refaca asezarea din radacina, decit sa dea curs planurilor de indiguire. Rugamintile oamenilor nu au ca raspuns decit o slaba ridicare din umeri.

“L-am adus si pe domnul Tatulici”

Printre ruine, Bogdan Marita incearca sa gaseasca un chibrit sa lumineze pe cit posibil fragmentele de casa. Trebuie ca lumea s stie ce-a mai ramas din vechile locuinte de pe malurile Tecucelului, ca astfel cineva sa-i ajute si pe cei ramasi in strada. Cum ar putea sa se descurce singuri, cine ar mai indrazni, la jumatatea vietii s-o ia de la capat? Continua sa deschida usile camerelor inclinate de forta apei venita peste Tecuci, si ramine descumpanita linga zid. Inauntru nu mai e nimic. Sint doar gramezi uriase de moloz, umezeala si frinturi de mobila. In peretele care sustinea odata locuinta, grote adinci fac fiecare secunda petrecuta acolo neinchipuit de periculoasa. E inutil sa mai reconstruiesti pe o asemenea temelie, iar sotul femeii, Bogdan Ion, confirma simpla observatie a reporterului. Iata urmarile zilelor de septembrie, inca vii in memorie. “Cind au inceput inundatiile, ne-am refugiat in vila de vizavi, proprietatea unui preot, la rindu-i plina de apa pina la geamuri. Am lasat tot ce am avut si am fugit”. Astazi, cele trei milioane de lei vechi primite de la stat nu sint de ajuns nici macar sa cumpere alimente. “La inceput ne-au dat apa minerala, conserve, acuma bem din canal si dormim pe jos. Modulul adus de armata e pentru copii. Nu putem sa-i lasam sa se culce pe pamint”. Acel “modul” e de fapt un adapost pentru sinistrati, plasat exact pe malul distrus al piriului si care, in principiu, ar trebui sa le tina loc de casa pina in primavara. Cert este ca nimeni nu stie cit se va prelungi perioada de sedere in cutia de trei metri lungime. S-ar parea ca la nefirsit. “Nimeni nu ne aude. L-am adus si pe domnul Tatulici, s-a facut un interviu cu prefectul care in cele din urma a recunoscut ca s-a alocat un fond pentru remedierea Tecucelului. Dar se pare ca autoritatilor nu le pasa. Daca murim, murim”.

“Norocosii”

Desi intreaga localitate a fost afectata de inundatiile din septembrie, ravagiile de pe strada Tecucel sint incomparabile. In oras cele mai multe asezari au fost cotate ca avind avarii usoare, insa autoritatile ar putea fi contrazise la o simpla privire aruncata asupra unei case batrinesti de pe strada Transilvaniei. Din cele patru ziduri n-au mai ramas decit pilonii prin care vezi ca la o radiografie cele mai neinsemnate lucruri dintr-o gospodarie, toate amestecate cu lutul. Nu mai e nimeni care sa le adune, fosta proprietara fiind una dintre victimele zilelor infernale. Se spune ca ar fi refuzat ajutorul jandarmilor, dupa cum povestesc fetele din magazinul aflat in imediata vecinatate a locuintei devastate. Totusi n-ar putea sa zica sigur daca asta e adevaratul motiv. Cine ar mai fi judecat limpede in asa conditii? Un alt loc fara stapin e pe drumul Tudor Pamfile nr.9, la fel de deteriorat si cu un anunt de vinzare scrijelit pe fasada. Citiva pasi mai incolo, familia Sava inventariaza stricaciunile. “Beciul si acum este plin de apa si de mil. Peretii sint putrezi si de abia am reusit sa ne refacem o soba. De la stat am primit trei milioane de persoana si am cheltuit paispe”. Dupa cercetarile efectuate de oamenii Primariei, Sava Ion ar putea fi considerat unul din “norocosi”. I s-a spus ca nu sint mari pagube, motiv pentru care ajutoarele s-au lasat asteptate. “Tot ce am luat, de la pietris, nisip, gresie, ciment, le-am luat pe bonuri si cu sprijinul copiilor”. Au reusit totusi sa consolideze ce a mai ramas din casa, peretii despicati si usile taiate de la jumatate amintind si acum de viituri.

Familiile din cutie

Zona cea mai afectata arata astazi, la doua luni dupa dezastru, ca un adevarat front. Bolovani uriasi acopera drumul dintre case, asezari care si ele sint greu de observat din pricina gramezilor de gunoaie aruncate la intimplare. E o zona fetida, pe care nimeni nu o mai poate indura. Smechea Adrian a depus deja cerere de stramutare. “Vreau sa plec oriunde numai sa nu mai fiu aici. Poate obtin un raspuns favorabil, si daca da o sa ma mut undeva pe linga cimitirul orasului”. Ar trebui sa primeasca un raspuns final saptamina viitoare. Pina cind va sti sigur isi reface vechiul adapost in care a investit deja saptezeci de milioane de lei vechi. “Am primit ajutor si de la Primarie. Cinci sute de kilograme de fier, scindura, cherestea, dar costul materialelor o sa-l mai suport si eu”. Din vechea locuinta nu i-a mai ramas nimic. Doar o masina de spalat in care sint ingramadite citeva haine primite pomana. La fel ca familia Bogdan, Adrian isi petrece noptile intr-unul din modulele de pe mal. “Sint aduse de la Oradea. Acolo stau majoritatea sinistratilor”, intre care si familii formate din cinci persoane.

Stancu Olga asculta de departe dialogul purtat cu vecinul ei. Ramine sprijinita de gard pe tot parcursul discutiei, iar cind si ultimele cuvinte se sting, deschide larg portile lovite de ape. Ambele viituri au gasit-o in casa, alaturi de sotul ei paralizat. Au reusit intr-un final sa se salveze, mutindu-se la una dintre fiice, in oras. Astazi isi aduce aminte ca in panica lor, nu au mai privit in urma sa vada cum dispsare tot ce mai aveau. E greu sa descrii ce-au simtit. Dar va fi loc si de bine, iar doamna Olga crede ca Primaria o sa-i aprobe cererea de demolare a casei si de reconstructtie a unei proprietati noi. “Pe unii ii ajuta mai repede, altii trebuie sa mai aiba rabdare pina cind o sa le vina rindul”. Intelege logica autoritatilor. Ce nu poate sa priceapa in veci este pornirea oamenilor de a-i judeca pe cei care au primit deja un sprijin si nesfirsita lor ura.

Proiectul de indiguire a fost uitat cu desavirsire

In zilele de cinci si sase septembrie a.c., municipiul Tecuci a fost devastat de apele piriului care traverseaza orasul. “A fost o descarcare de nori fantastica, peste un milion de metri cubi de apa, dupa cum spun si specialistii. Au fost 137 de strazi inundate, opt sute de case afectate si doua sute de gospodarii distruse integral”, confirma Cristian Basalic, viceprimarul Tecuciului. Dezastrul nu a insemnat insa doar pierderi materiale. Trei oameni au murit la venirea viiturilor, mai mult din neglijenta, in opinia autoritatilor. “Cei de la situatiile de urgenta n-au avut cum sa intre in toate casele. Au fost si cazuri pe malul Tecucelului unde oamenii au fost luati cu forta”, continua viceprimarul. Cu toate ca nu este prima data cind municipiul este inundat, ci din contra a treia oara dupa incidentele de o proportie asemanatoare din 1997 si 2005, proiectul de indiguire a Tecucelului zace printre alte hirtii de arhiva. Planul pentru reamenajarea zonei dateaza de peste zece ani, dar a fost abandonat si din pricina unei perioade secetoase care a facut improbabil gindul unor cataclisme naturale. In cele din urma autoritatile au luat iar in considerare nevoia unei indiguiri a piriului. Singurul lucru care lipseste sint banii “ce trebuie alocati de Giuvern si de Ministerul Mediului”. Responsabilitatea este plasata dintr-un loc intr-altul, ca un drum al lui Sisif, dar nimeni nu se mai asteapta ca lucrarile de securizare sa fie lansate. Cum preciza si viceprimarul Basalic, “costa mai putin sa refaci orasul decit sa amenajezi piriul”.

Pentru strainii care n-au cunoscut ororile comunismului, filmul lui Mungiu este un soc

Despre Cristian: "Mi-a spus «Batrine, e un rol mic, sper ca nu ma refuzi». N-avea ce sa-mi ofere mai mult decit mi-a oferit. Dar pentru mine a fost importanta intilnirea cu el". Pentru actorul Teodor Corban, Corneliu e altfel: "E din alt aluat. Arata, ca sa zic asa, nenorocirea pe care o traim, dar o arata cu blindete. Adica ne mai da o sansa. Si asta m-a cucerit". Nimic nu se compara insa cu imaginea profesorului Dem Radulescu: "Cind intra in clasa, eu nu ma puteam concentra; cam doi ani n-am putut sa fac nimic la scoala. Nu puteam sa ma detasez de imaginea lui de pe ecran sau de pe scena, cind il vedeam in carne si oase aveam senzatia ca vad personajele lui. Am furat de la el cit s-a putut, si mi-a dat si el cit de mult a putut", inclusiv dorinta de a merge oricind mai departe.

„Laurii astia mari si multi nu-i prevedea nimeni”

OPINIA: Ce a insemnat pentru dumneavoastra „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”?

TEODOR CORBAN: A fost o experienta foarte frumoasa, cu regizorul Cristian Mungiu, care, in afara de faptul ca e talentat, e din valul tinar al regizorilor din Romania. Cu el m-am inteles chiar foarte bine. Eu am avut putin in filmul asta, o singura zi de filmare, care pentru mine a contat foarte mult ca si cunoastere.

L-am cunoscut la lucru, m-a cunoscut si el la lucru, pentru ca eu imi doream sa joc la el, el ma dorea pe mine am inteles. Ma rog, destinul filmului ii apartine lui in primul rind si celor trei actori principali. Eu nu pot sa am atita tupeu incit sa zic ca si datorita mie filmul a avut destinul asta superb.

O: Cum a inceput colaborarea cu regizorul Cristian Mungiu?

T.C.: El ma stia din ce facusem pe la Porumboiu, din serialul de pe B1TV (n.r. „Lombarzilor 8”), m-a sunat si a insistat sa ma vada, si sa-mi gaseasca un rol. Mi-a spus: „Batrine, e un rol mic, sper ca nu ma refuzi”, „Nici o problema, ca-i mic, ca-i mare” si n-avea ce sa-mi ofere mai mult decit mi-a oferit. Dar pentru mine a fost mai importanta intilnirea cu el si se pare ca s-a deschis o intr-o colaborare viitoare.

O: In ce conditii s-a derulat filmarea?

T.C: O zi de filmare inseamna de dimineata pina noaptea, inseamna cel putin douasprezece ore, care sint destul de dificile. E vorba de rabdare, de atentie, de concentrare, sint momente in care stai si astepti, incarcat, emotionat si nu se intimpla nimic, sint momente in care esti chemat la cadre si deja esti obosit sau nervos, dar trebuie sa te eliberezi de toate starile astea ca sa poti sa faci momentul cerut.

O: Cind vi s-a oferit rolul, ati anticipat succesul filmului?

T.C.: Nu, pentru ca eu nu stiam in primul rind scenariul. Mie nu mi s-a dat si am inteles ca nimanui nu i s-a dat intreg scenariul. Doar paginile cu textul pe care il aveam si cu explicatiile de rigoare. Auzisem doar asa prin zvonuri de la echipa. Era spre finalul filmului cind am filmat eu, mai erau citeva zile si se termina de filmat, si mi-au spus ca va iesi un lucru foarte bun. Dar nimeni nu banuia destinul filmului. Stiam ca va iesi bine, dar laurii astia mari si multi nu-i prevedea nimeni.

O: Si apoi, cind s-a vazut rezultatul…

T.C.: N-a fost decit o mare bucurie, si pentru mine, pentru mine de doua ori, o data ca si Cristi e iesean, ca si mine, si a doua ca o bucata acolo de participare am avut si eu, un aport cit de mic la filmul asta.

„La noi gasesti subiecte horror la orice pas”

O: De ce ati jucat in productii de cinematografie de abia dupa intilnirea cu regizorul Corneliu Porumboiu?

T.C: N-am fost chemat pur si simplu. In general echipele de filmare se constituie la Bucuresti, „gastile” sint formate acolo, acolo se vad, acolo se stiu, un actor din cartierul Titan este mult mai aproape de locul de filmare decit un actor din provincie, si probabil e mai comod decit sa caute in tara.

Cu Porumboiu, cu Radu Munteanu, cu Cristi Mungiu, se face o deschidere de fapt. Ei au spart gheata si au inceput sa caute actori si in alta parte, in afara Bucurestiului. Nu pot decit sa ma bucur.

O: Cind vi s-a propus pentru prima data sa lucrati cu domnul Porumboiu?

T.C.: Cu Porumboiu am lucrat pentru prima data la un scurt metraj, „Calatorie la oras”, bine nu am avut un rol consistent, filmul fiind si scurt nici nu conta cit de mult apareai. A fost prima intilnire. Nu mi-am dat seama cit de bun regizor va fi. A fost o intilnire, sa-i spun asa, initiatica si pentru mine si pentru Cornel.

Cunoscindu-ma acolo, a pariat pe mine si pe Ion Sapdaru cu care colaborase tot in scurt metraje, si a pariat pentru niste roluri importante in primul lui film important de lungmetraj. Si pe banii lui, pentru ca e primul film romanesc facut in totalitate cu bani privati.

O: „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, „A fost sau n-a fost”, sint filme care au in substrat trecutul comunist. De ce credeti ca regizorii mizeaza atit de mult pe aceasta perioada din trecut?

T.C.: Pot sa banuiesc, exact ce-i in mintea lor nu stiu. Intimplator. Nu si-a propus generatia asta tinara sa faca filme despre trecutul comunist mai mult sau mai putin vechi; ma rog sint unele plasate imediat dupa Revolutie, altele inainte de Revolutie, filmul lui Porumboiu e plasat la saisprezece ani dupa Revolutie, dar, bine, substratul are legatura directa cu perioada de dinainte de 1989.

Cred ca nu s-au lamurit multe probleme in constiintele noastre ale romanilor, sint inca niste bube care ne framinta, si filmele astea nu fac decit sa puna niste semne de intrebare despre niste probleme care au ramas probleme in continuare. Si ele sint actuale. Filmul lui Mungiu are un asa efect, in afara tarii mai ales, pentru ca este despre o Romanie care a fost, dar care in mare parte mai exista in continuare.

O: Peliculele au succes in strainatate si datorita faptului ca tarile civilizate, in marea lor majoritate, nu s-au confruntat cu un astfel de regim politic?

T.C.: N-au cunoscut ororile astea, evident ca nu le-au cunoscut si de aceea filmul este un soc. In afara de structura lui, este facut asa (n.r. „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”) ca un thriller, dupa perceptele filmelor americane, hollywoodiene. Pina la un punct. Pina pe la jumatate, dupa aia filmul lui Mungiu devine altceva.

E un soc, mai ales ca oamenii stiu ca este facut dupa un caz real si strainii sint socati. Ei nu pot concepe ca la noi s-a trait asa. Dar la noi gasesti subiecte horror la fiecare pas, nu-i nici o problema. Lucruri care par incredibile pentru altii, la noi sint de domeniul firescului, a unei normalitati paradoxale.

„Nu e cazul sa mai fim vehementi”

O: De ce ati acceptat rolul Virgil Jderescu? Ce anume v-a atras?

T.C: Nu rolul in sine m-a atras, m-a atras scenariul. Cind l-am citit prima data, am ris cu lacrimi. Are foarte mult umor Corneliu Porumboiu, si cred ca cel mai mult m-a cucerit la Corneliu ca si scenarist si dupa aia ca regizor, faptul ca este blajin. E blind cu personajele, nu-i acuzator, cum s-a intimplat in majoritatea filmelor de dupa Revolutie, incepind cu Lucian Pintilie, care a fost foarte acuzator la adresa societatii romanesti, a oamenilor care locuiesc in tara asta. Corneliu e din alt aluat. Arata, ca sa zic asa, nenorocirea pe care o traim, dar o arata cu blindete. Adica ne mai da o sansa. Si asta m-a cucerit. Pentru ca si eu sint de formatie umanista, si nu sint atit de acuzator ca altii. Lucian Pintilie venea dupa o perioada de exil, un lung exil, in care-si cam pierduse putin din radacinile lui romanesti, cam pierduse putin contactul cu realitatea de aici. Si cind a venit si a vazut marasmul din Romania, a devenit vehement. Probabil generatia lui trebuia sa fie vehementa. E un regizor care s-a format in perioada stalinisto-comunista si a fost un luptator de rezistenta culturala in Romania. Dupa Revolutie, barometrele lui Mungiu, Porumboiu sint mai bune. Nu e cazul sa mai fim vehementi, dar e important sa nu uitam prin ce am trecut si prin ce trecem. Sint semnale de alarma in filmele astea si noi trebuie sa le percepem, noi romanii.

M-a bucurat ca un regizor are incredere sa-mi dea un rol de o asa importanta. Rolul era principal, scenariul era excelent, foarte foarte bun.

Chiar daca nu se facea un film, scenariul ala era extraordinar. Eu cred ca succesul filmului, cinzeci la suta era datorat scenariului.

O: Faptul ca personajul era bazat pe un caz real v-a influentat in vreun fel?

T.C.: Mie mi s-a dat tema pentru acasa, dupa ce am fost ales. Mi s-au dat niste casete cu inregistrari ale unor emisiuni din Vaslui si mi s-a spus: „Uite, el e omul, moderatorul de acolo. Studiaza-l. El trebuie sa fii”. Bine, nu intru totul neaparat, dar trebuia sa imprumut ceva din stereotipurile personajului real si din atmosfera acelei emisiuni absolut provinciale.

O.: Ce e mai aproape de personalitatea dumneavoastra? Drama din „432” ori sarcasmul din „A fost sau n-a fost”?

T.C.: Ca structura sint mai apropiat de Porumboiu, de stilul lui de a face filme si de personajele din filmele lui. Totusi, ambii regizori fiind moldoveni, iata ce intimplare, si eu fiind moldovean, ma regasesc in ambele stiluri.

Probabil de aia am si fost ales. Pentru ca eram actor iesean, ei aveau nevoie si de structuri interioare ca ale noastre, ca nu numai eu eram, erau mai multi actori din Iasi, si ca fizionomie. Nu puteau sa puna un om din Banat sau din Dobrogea sa arate a moldovean.

Omul din spatele cortinei

· Teodor Corban s-a nascut la Iasi pe 28 aprilie 1957. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, la clasa profesorilor Dem Radulescu – Dragos Galgotiu, in 1985. Anii care au urmat au fost petrecuti in Barlad, pe scena Teatrului „V. I. Popa”, si in Iasi la Teatrul National “Vasile Alecsandri”. · Dintre rolurile interpretate pe scena Teatrului National din Iasi, mentionam urmatoarele: Caliope – „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi, regia: Sorana Coroama Stanca – 1996; Nae Girimea – „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale, regia: Sorana Coroama Stanca – 1997; Coana Chirita – „Chirita in provintie” de Vasile Alecsandri, regia: Ion Sapdaru – 1997; Profesorul – „Lectia” de Eugen Ionescu, regia: Ion Sapdaru – 1998; Sarikov – „Inima de ciine (O istorie monstruoasa)” dupa Mihail Bulgakov, regia: Ion Sapdaru – 2003; Balanzone – „Petitoarele” dupa A. Tzagareli, regia: Ion Sapdaru – 2006; Viktor Puhov – „Auditia” de Alexandr Galin, regia: Claudiu Goga – 2007. · S-a remarcat in filmul „4 luni, 3 saptamini si 2 zile” al lui Cristian Mungiu, laureat al premiului Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din acest an si in productia „California Dreamin’(Nesfirsit)” a lui Cristian Nemescu, de asemenea premiata in cadrul aceluiasi eveniment, de data aceasta la categoria „Un Certain Regard”. · Teodor Corban a fost distribuit in rolul principal in pelicula din 2006 „A fost sau n-a fost”, dupa succesive colaborari cu regizorul Corneliu Porumboiu.

„Noi actorii, daca mai existam, existam datorita nebuniei din noi”

O: De ce ati ales teatrul de la bun inceput?

T.C.: Pentru ca este mirajul asta al succesului, al aplauzelor, al florilor. Asta se vede din afara, mai ales cind esti pusti. Asta am vazut si eu. Insa viata unui actor nu e facuta numai din lauri, din aplauze si din bucurii. Sint multe amaraciuni, mai ales acuma dupa Revolutie actorii sint chinuiti in tara asta. Si daca mai existam, existam datorita nebuniei din noi.

Nu putem face meseria asta neaparat pentru cariera, pentru ca este iluzorie o cariera in Romania, si nici pentru argumentele materiale, care sint la fel de iluzorii.

O: Cum au fost anii in care actorul Dem Radulescu v-a fost profesor?

T.C.: Era o perioada frumoasa a teatrului in cind am facut eu Institutul. Eu am terminat in ’85. Erau ani frumosi. Chiar daca nu aveam ce minca, alimentarile erau goale, lumina la doispe’ se lua, apa calda nu exista, teatrul se facea cu bucurie. In perioada aia erau profesori foarte buni la facultate, noi ca studenti si atunci aveam argumente de a fi revoltati.

Dar daca privim ce este astazi in institutele de teatru si uitindu-ma in urma la ce era in perioada mea cred ca am trait o perioada fertila, buna. Si sa ai un profesor ca Dem Radulescu nu era de ici, colo. Colegii lui Dem Radulescu, profesorii, erau Olga Tudorache, Amza Pellea, Marin Moraru, nume grele ale teatrului romanesc. Aveai maestri de la care sa furi. Aveai oameni care sa te inspire. Erau aproape ca niste statui in jurul nostru si noi eram sfirsiti. Cind intra Dem Radulescu in clasa, eu nu ma puteam concentra; cam doi ani n-am putut sa fac nimic la scoala. Rideam ca prostul. Nu puteam sa ma detasez de imaginea lui de pe ecran sau de pe scena, cind il vedeam in carne si oase aveam senzatia ca vad personajele lui. Si stirnea risul. Oricum el avea un umor genial. Era unul dintre actorii geniali comici romani. Dar am furat de la el cit s-a putut, si mi-a dat si el cit de mult a putut.

O: Regretati ca n-ati ramas definitiv in Bucuresti?

T.C.: N-am vrut niciodata sa ramin in Bucuresti, iar la Iasi n-am venit ca imi placea Iasul in mod special, am venit pentru ca aveam buletin de Iasi. In perioada aia era aproape imposibil sa te duci in alt oras mare. Pina la Iasi am fost trei ani in „surghiun”, trei ani de stagiu la Birlad si de acolo am plecat la Constanta, unde era asa o emulatie artistica, vroiau sa vina niste regizori tineri, mai multi actori tineri si sa facem cam ce-a fost Piatra Neamtul pe vremuri: un nou val de actori de teatru proaspat. N-a iesit si m-am intors la Iasi.

O: De care dintre piesele in care ati jucat va este si acum dor?

T.C.: Una a fost Chirita, nu ca si creatie din partea mea, pentru ca nu e un personaj foarte dificil, paradoxal, chiar daca un barbat joaca o femeie, nu e atit de dificil. Ma bucura personajul gindindu-ma ce sali pline erau si ce aplauze erau la scena deschisa sau la final. Mi-e dor de astfel de spectacole, si de astfel de roluri. Mi-e dor de sala mare a Teatrului (n.r. Teatrul National „Vasile Alecsandri”) care acum e in renovare.

Din pacate, chiar daca avem bucurii, le avem in sali mai mici si aplauzele si ele sint mai mici, proportionale cu sala. Iar roluri au fost. A fost „Inima de ciine”, in care am jucat Sarik, personajul central, eram un om care se transforma in ciine si viceversa, si el e un rol care mi-a adus mari satisfactii.

O: Privind in urma, ce-a fost cel mai greu?

T.C.: Sa lucrezi cind nu-ti place regizorul, sau ideea spectacolului. Se stie, daca nu-ti place, nu va iesi bine. E o meserie parsiva. Pentru ca daca n-o faci cu toata fiinta, cu toata pasiunea, in final te tradeaza.

Tot ce mi se intimpla bun pe lume, mi se intimpla datorita lui Corneliu Porumboiu

O: Ce loc ocupa televiziunea in cariera actorului Teo Corban? T.C.: Seamana cu ce se intimpla la filmare, cind esti angajat intr-un film ca sa zic asa. Dar este mult mai alerta. E de o suta de ori mai repede totul. Nu ai timp sa digeri, sa macerezi un personaj, sa gindesti un text acasa, nu. In patru zile, noi faceam 45 de minute de film, cit dura un episod. Iar un film normal de lungmetraj care dureaza o ora jumate se face cam in doua luni, doua luni jumate. E o proba de rezistenta. Sa fii tot timpul concentrat, tot timpul sa fii talentat, inspirat, sa nu te doara nimic, sa ai relatii bune cu toata echipa. E foarte important sa te intelegi cu toti si toti sa te ajute. O: Cine v-a propus sa jucati in serialul „Lombarzilor 8”? T.C.: Tot ce mi se intimpla bun pe lume, de vreo doi trei ani, de cind am inceput sa joc in filme, mi se intimpla datorita lui Corneliu Porumboiu, care m-a descoperit la patruzeci si cinci de ani. Si de atunci mai primesc telefoane, mai primesc contracte. Cineva m-a vazut in filmul lui Porumboiu, in „A fost sau n-a fost”, si fara nici o proba m-a luat in rol principal in serial. A fost poate si o doza de risc, dar a fost o doza mare de incredere pentru mine. O: Cum a decurs lucrul in echipa lui Titus Muntean? T.C.: Problema a fost la inceput. Au fost cinci regizori pe toata perioada filmarilor. Serialul s-a facut in trei luni jumate si din motive tehnice in primul rind, nu putea un singur regizor sa regizeze toate episoadele. Unul filma, dupa aia intrerupea filmarile, trebuia sa faca montajul o saptamina si urma altul. Problema a fost la inceput cu primii doi regizori, care erau cei mai importanti, ei au pus bazele serialului, ca stil, ca atmosfera. Urmatorii trebuiau sa se supuna rigorilor pe care noi actorii le stiam deja. Ei preluau din mers ceea ce era deja cladit in noi. Noi deja aveam personajele, eu functionam ca un personaj si pe strada si acasa, si cind ma duceam la cadru regizorul ma intreba „cum se simte personajul tau, cum ar trebui sa faci aici?” Si eu ii spuneam. O: Descrieti-mi rolul dumneavoastra. T.C.: Toata povestea serialului era despre o familie din zilele noastre, cu problemele diurne, mai mult sau mai putin spectaculoase, probabil serialul a cistigat prin realism, prin sinceritate, si personajul asta, Vasile Matei, inginer constructor, care dupa Revolutie a trebuit sa se reorienteze, nu mai erau marile santiere unde sa lucreze, si lucra si el pe la firme din astea mai mici care faceau vile pentru „barosani”. E un om intre doua virste, un om care a trebuit sa-si schimbe mentalitatea din mers, un om depasit de evenimentele care se intimpla in jurul nostru, un om care nu se intelege cu copiii care au crescut foarte mari, si sint foarte supusi vremurilor si modelor. Bine, conflictul de baza era intre mine si Ilinca, sotia din film, un asa-zis divort pe care il dorea ea, si eu Vasile nu intelegeam niciodata, pina s-a terminat serialul eu n-am inteles de ce ea a divortat de mine. Mie mi-a placut. M-a si speriat personajul, pentru ca nu prea avea legatura cu mine, cu Teo Corban. Un om mai obtuz, mai inchis, nu e firea mea, un om care-si ineaca amarul in niste pahare de votca, nu e firea mea, eu sint un tip asa extrovertit in general. Am lucrat mult sa construiesc un personaj valid, valabil si plauzibil, chiar daca in resorturile intime, nu semana cu mine.