Tara Hangului – o lume s-a stins sub ape

• Anul 1960. Peste douazeci de sate s-au pierdut in uitare cind Barajul de la Bicaz a fost construit. Apele au spalat totul in calea lor: case marunte, biserici si manastiri sfinte, cimitire si intreaga infrastructura a comunelor de pe malurile Bistritei. ”Munca de-o viata a oamenilor, biserica veche cu hramul Sfintul Nicolae, jandarmeria, judecatoria, aeroportul au pierit toate rind pe rind”. Liliana Bostan, bibliotecara comunei stramutate Hangu, imi reinvie parti din trecut, dintr-o lume care inainte sa se stinga s-a reflectat adinc in ochii ei de copil. Astazi doar citiva hangani au ramas sa povesteasca cum au fugit din calea potopului.

Si-au parasit casele in ultima clipa dinaintea sfirsitului si s-au refugiat in virful muntelui, ca un astfel de blestem sa nu-i mai gaseasca in veci. Altii au plecat mult mai departe, s-au risipit in orase, cu amintirea locului apus inca vie in miezul inimii.

Ruinele din adincuri

Minutele curg spre trecut in timp ce gonim pe drumuri de munte inca scufundate in ceata si in apele Lacului Bicaz. Inainte se contureaza rind pe rind imagini de o frumusete ireala: sate rasfirate pe virfuri de munte si impresurate de brazi inalti asemeni unei armate de colosi. Buhalnita, Hangu, mai apoi Chiriteni – ultima oprire – aluneca spre apele sinilii ale Bistritei ce au potopit in urma cu cinci decenii vestita Tara a Hangului.

Sint inconjurata de parti dintr-o lume splendida. E un sentiment pe care nu pot sa-l reprim, si pe care il traiesc acum intr-o dimineata rece de decembrie. As vrea sa inchid sub pleoape tot ce imi este dat sa vad, naiva incercare de a darui peisajul eternitatii.

Minutele se petrec, dar caut sa recuperez din uitare istoria unei atlantide. „Comuna Hangu”, scria in luna noiembrie a anului 1981 prof. Emilia Cojoc - Gheorghiu, „era larg desfasurata intre munti, pe Valea Bistritei. Incepind de la granita cu comuna Buhalnita, se intindea la nord vest sesul Hangului cu ogoare multe cu porumb, cu case mici pe marginea drumului, care erau si foarte rare. Drumul mergea pina la gura Hangului unde se desfasura pe treapta spre Audia si Boboteni; pe poteci de munte puteai ajunge la manastirile celebre ale Moldovei: Varatec, Agapia, Manastirea Neamtului si altele.(…)

Gura Hangului era centrul economic al comunei: aici erau pravalii, crisme, brutaria si o cofetarie”. In 1957, inaintea construirii barajului de la Bicaz si, asadar, inainte ca tinutul sa fie stramutat, Tara Hangului isi crease o puternica infrastructura. „Existau atunci in comuna institutii care s-au pierdut cind satul a fost stramutat”, imi reda amintirea anilor de demult Liliana Bostan, bibliotecara comunei si ghidul meu prin Hangul de astazi. Jandarmeria, Judecatoria, Caminul Cultural, mai apoi aeroportul, s-au transformat rind pe rind in ruine in adincurile lacului, alaturi de zeci de case si de gospodarii. Unii dintre stramutati au refuzat sa fuga din calea apei, „nu s-au dezlipit” si au ramas pina in ultima clipa linga zidurile - adapost. Altii au invins teroarea sfirsitului si s-au „regospodarit pe poalele muntilor”, cum avea sa adauge invatatorul Teoctist Galinescu, presedintele de onoare al Fundatiei Gavriil Galinescu. Astazi, casele par ramasitele unui tot. Pe versanti se ridica locuinte marunte. Alte citeva cabane se grupeaza pe malurile lacului, iar cu „fetele” intoarse spre nemarginirea albastra stau zidurile unui nou Hangu, o mai palida replica a celui de odinioara.

„M-or bea apele, la dracu’!”

In casa lui din Chiriteni, inconjurat de manuscrise si de monografii ce-i poarta semnatura, Teoctist Galinescu povesteste. In 1957, planul inginerului comunist, Dumitru Leonida, a fost pus in aplicare. „Au venit, au masurat tot ce trebuia stramutat si au facut evaluarile. Cei care au acceptat primii sa fie stramutati au primit mai multi bani, dar si parcele pentru casa si teren arabil”. Au fost si care nu au plecat, strins legati de locurile unde li s-a inchegat viata, au fost si care si-au sapat drum pe versantii muntilor sau mai departe, la Bacau. Unii hangani erau insa neincrezatori in decretul comunist. Teoctist rememoreaza amintirea unui Dumitru Cojocaru. „Zicea mereu: «O sa beau apa care va ajunge in Gura Hangului»”. Mai tirziu, cind valurile Bistritei amenintau comuna, l-a intrebat: „Acum ce faci? Mai bei apa? Si mi-a raspuns: «M-or bea ele la dracu’!»”

Pruncul in culoare

Teoctist dezvaluie trecutul: „Treizeci de ani a durat constructia bisericii Sfintul Nicolae” din vechiul Hangu. „Din 1921 si pina in 1951, cind a fost sfintita. Inauntru insa s-a slujit doar opt ani. Au venit mai apoi comunistii si au distrus-o”. Privim impreuna imagini dintr-o lume pierduta, fotografii vechi, in alb - negru si in sepia, cu zidurile dumnezeiesti macerate de ape. „A fost nevoie de saptezeci de incarcaturi”, in sapte zile distructive, „ca sa darime biserica construita din beton armat si cu intarituri de fier”, „de la sinele de cale ferata aduse de oameni”, completeaza Liliana Bostan. Bibliotecara comunei e o femeie cu alura de adolescenta, inalta si subtire, cu bucle castanii ce ascund umerii firavi. Intervine din cind in cind in discutia cu Teoctist, cu ambitia unui istoric de a reda faptele traite cit mai corect cu putinta. Era copil atunci cind apele Bistritei au lasat uitarii paminturile din calea lor. Au acoperit totul, dar, in timpul secetei, ruinele bisericii strapungeau apele. Ieseau la lumina cu Pruncul inca in culoare. Liliana imi marturiseste ca se tineau atunci, in dreptul vestigiilor, slujbe de Inviere. Erau de fapt clipe de durere muta in sufletele hanganilor. Mai apoi constructia sfinta a fost stramutata ca biserica parohiala pentru Chiriteni, sat care avea sa adaposteasca in adincurile pamintului mortii de sub Bistrita.

Carele cu morti

Florica Galinescu intra intr-un tirziu in casa veche din Chiritieni si decide sa rupa sirul amintirilor pe care Teoctist mi le impartaseste. Imi arata in schimb cartile publicate de el si adunate in tomuri in biroul de scriitor (o munca de zeci de ani care cuprinde printre altele monografia Hangului). La plecarea amfitrionului insa, Florica imi devine ghidul imaginar prin comuna scufundata. Rascoleste amintirile imprastiate pe masa, mai apoi isi plimba degetele pe o imagine aparte. In tusele de alb negru se contureaza pe hirtia fotografica o scena de un dramatism infiorator: hangani cu trupurile inerte si chipuri impietrite, copii si adulti, stau adunati in jurul cutiilor si a carelor pline de oseminte – ramasite ale vechiului cimitir. In '59 au deschis pamintul si au stramutat mortii in gropi comune, „sus in Chiriteni”. Si acum se crede ca au mai ramas sub lac morminte de care nu mai stia nimeni.

***

„A fost foarte greu” sa lasi totul in urma, apoi sa pleci mai departe, conchide Dragos Bostan. Instructor maistru la scoala din comuna pina in 1980, Dragos Bostan a fost martorul intimplarilor de atunci. „Primul indepartat s-a numit Vasile Let, care a primit si cei mai multi bani, o suta de mii de lei despagubire. Altii au primit mai putin”, hotarindu-se ulterior ca fiecare stramutare sa fie recompensata cu suma de optsprezece mii de lei. S-au „impartit hanganii in toate partile: la Bacau, la Podoleni, altii pe la Buhusi sau pe la Tirgu Neamt. Cei care au ramas totusi in Hangul nou s-au urcat pe deal, sus in virf” ca apele sa nu-i mai ajunga vreodata. Si-au refacut traiul fragil, dar trecutul a ramas sadit in fiinta lor pina in maduva. „Sint locuri de care pur si simplu nu te poti desparti. Pentru ca ele ramin in sufletul tau o viata intreaga”.

Trecutul a ramas incrustat pe hirtie

Teoctist Galinescu, nascut la 24 iulie 1921, este autorul: „Monografiei Scolii Chiriteni” si a „Comunei Hangu”, precum si al antologiei: „Plutasii pe Bistrita”.

In 1995 a pus bazele Fundatiei Gavriil Galinescu al carui presedinte este pina in prezent. Doi ani mai tirziu, finantata din venituri proprii, ia nastere revista „Tara Hangului”, unul dintre proiectele invatatorului. In editorialul din luna septembrie a acestui an, Teoctist anunta motivul activitatii sale culturale: „Cind esti invatat cu munca, de multe ori te trezesti ca ai realizat un lucru important, fara sa-i simti greutatea sau importanta realizarii. La 31 mai 1995, cu ocazia simpozionului «Reevaluarea operelor lui Gavriil Galinescu», tinut la Caminul Cultural Hangu, s-a propus sa ia fiinta la Hangu o asociatie culturala care sa poarte numele compozitorului. Usor s-a propus, cam greu de pus in practica, dar, cu putina vointa si perseverenta, s-a realizat.

Am gasit un statut al unei asociatii similare, l-am adaptat conditiilor Hangului, dar totul suna a umplutura si ne-am gindit sa adoptam o activitate viabila, intrucit in perioada comunista s-a facut mult uz de activitatile culturale, in scopul propagandei ideologice comuniste, iar acestea au ramas in pom. Revista noastra s-a orientat spre o enciclopedie a zonei Hangului si, privind la ea, ne dam seama ca am dat curs sfatului profesorului Ion Tazlaoanu, de a aparea o lucrare monografica, din care sa rezulte evolutia teritoriala de mare interes pentru lumea stiintifica, lucrare ce ar completa pe cea a evolutiei teritoriale a judetului Neamt de la Dimitrie Cantemir pina in zilele noastre”.