Saturday, January 27, 2007

Tara Hangului – o lume s-a stins sub ape


• Anul 1960. Peste douazeci de sate s-au pierdut in uitare cind Barajul de la Bicaz a fost construit. Apele au spalat totul in calea lor: case marunte, biserici si manastiri sfinte, cimitire si intreaga infrastructura a comunelor de pe malurile Bistritei. ”Munca de-o viata a oamenilor, biserica veche cu hramul Sfintul Nicolae, jandarmeria, judecatoria, aeroportul au pierit toate rind pe rind”. Liliana Bostan, bibliotecara comunei stramutate Hangu, imi reinvie parti din trecut, dintr-o lume care inainte sa se stinga s-a reflectat adinc in ochii ei de copil. Astazi doar citiva hangani au ramas sa povesteasca cum au fugit din calea potopului.

Si-au parasit casele in ultima clipa dinaintea sfirsitului si s-au refugiat in virful muntelui, ca un astfel de blestem sa nu-i mai gaseasca in veci. Altii au plecat mult mai departe, s-au risipit in orase, cu amintirea locului apus inca vie in miezul inimii.

Ruinele din adincuri

Minutele curg spre trecut in timp ce gonim pe drumuri de munte inca scufundate in ceata si in apele Lacului Bicaz. Inainte se contureaza rind pe rind imagini de o frumusete ireala: sate rasfirate pe virfuri de munte si impresurate de brazi inalti asemeni unei armate de colosi. Buhalnita, Hangu, mai apoi Chiriteni – ultima oprire – aluneca spre apele sinilii ale Bistritei ce au potopit in urma cu cinci decenii vestita Tara a Hangului.

Sint inconjurata de parti dintr-o lume splendida. E un sentiment pe care nu pot sa-l reprim, si pe care il traiesc acum intr-o dimineata rece de decembrie. As vrea sa inchid sub pleoape tot ce imi este dat sa vad, naiva incercare de a darui peisajul eternitatii.

Minutele se petrec, dar caut sa recuperez din uitare istoria unei atlantide. „Comuna Hangu”, scria in luna noiembrie a anului 1981 prof. Emilia Cojoc - Gheorghiu, „era larg desfasurata intre munti, pe Valea Bistritei. Incepind de la granita cu comuna Buhalnita, se intindea la nord vest sesul Hangului cu ogoare multe cu porumb, cu case mici pe marginea drumului, care erau si foarte rare. Drumul mergea pina la gura Hangului unde se desfasura pe treapta spre Audia si Boboteni; pe poteci de munte puteai ajunge la manastirile celebre ale Moldovei: Varatec, Agapia, Manastirea Neamtului si altele.(…)

Gura Hangului era centrul economic al comunei: aici erau pravalii, crisme, brutaria si o cofetarie”. In 1957, inaintea construirii barajului de la Bicaz si, asadar, inainte ca tinutul sa fie stramutat, Tara Hangului isi crease o puternica infrastructura. „Existau atunci in comuna institutii care s-au pierdut cind satul a fost stramutat”, imi reda amintirea anilor de demult Liliana Bostan, bibliotecara comunei si ghidul meu prin Hangul de astazi. Jandarmeria, Judecatoria, Caminul Cultural, mai apoi aeroportul, s-au transformat rind pe rind in ruine in adincurile lacului, alaturi de zeci de case si de gospodarii. Unii dintre stramutati au refuzat sa fuga din calea apei, „nu s-au dezlipit” si au ramas pina in ultima clipa linga zidurile - adapost. Altii au invins teroarea sfirsitului si s-au „regospodarit pe poalele muntilor”, cum avea sa adauge invatatorul Teoctist Galinescu, presedintele de onoare al Fundatiei Gavriil Galinescu. Astazi, casele par ramasitele unui tot. Pe versanti se ridica locuinte marunte. Alte citeva cabane se grupeaza pe malurile lacului, iar cu „fetele” intoarse spre nemarginirea albastra stau zidurile unui nou Hangu, o mai palida replica a celui de odinioara.

„M-or bea apele, la dracu’!”

In casa lui din Chiriteni, inconjurat de manuscrise si de monografii ce-i poarta semnatura, Teoctist Galinescu povesteste. In 1957, planul inginerului comunist, Dumitru Leonida, a fost pus in aplicare. „Au venit, au masurat tot ce trebuia stramutat si au facut evaluarile. Cei care au acceptat primii sa fie stramutati au primit mai multi bani, dar si parcele pentru casa si teren arabil”. Au fost si care nu au plecat, strins legati de locurile unde li s-a inchegat viata, au fost si care si-au sapat drum pe versantii muntilor sau mai departe, la Bacau. Unii hangani erau insa neincrezatori in decretul comunist. Teoctist rememoreaza amintirea unui Dumitru Cojocaru. „Zicea mereu: «O sa beau apa care va ajunge in Gura Hangului»”. Mai tirziu, cind valurile Bistritei amenintau comuna, l-a intrebat: „Acum ce faci? Mai bei apa? Si mi-a raspuns: «M-or bea ele la dracu’!»”

Pruncul in culoare

Teoctist dezvaluie trecutul: „Treizeci de ani a durat constructia bisericii Sfintul Nicolae” din vechiul Hangu. „Din 1921 si pina in 1951, cind a fost sfintita. Inauntru insa s-a slujit doar opt ani. Au venit mai apoi comunistii si au distrus-o”. Privim impreuna imagini dintr-o lume pierduta, fotografii vechi, in alb - negru si in sepia, cu zidurile dumnezeiesti macerate de ape. „A fost nevoie de saptezeci de incarcaturi”, in sapte zile distructive, „ca sa darime biserica construita din beton armat si cu intarituri de fier”, „de la sinele de cale ferata aduse de oameni”, completeaza Liliana Bostan. Bibliotecara comunei e o femeie cu alura de adolescenta, inalta si subtire, cu bucle castanii ce ascund umerii firavi. Intervine din cind in cind in discutia cu Teoctist, cu ambitia unui istoric de a reda faptele traite cit mai corect cu putinta. Era copil atunci cind apele Bistritei au lasat uitarii paminturile din calea lor. Au acoperit totul, dar, in timpul secetei, ruinele bisericii strapungeau apele. Ieseau la lumina cu Pruncul inca in culoare. Liliana imi marturiseste ca se tineau atunci, in dreptul vestigiilor, slujbe de Inviere. Erau de fapt clipe de durere muta in sufletele hanganilor. Mai apoi constructia sfinta a fost stramutata ca biserica parohiala pentru Chiriteni, sat care avea sa adaposteasca in adincurile pamintului mortii de sub Bistrita.

Carele cu morti

Florica Galinescu intra intr-un tirziu in casa veche din Chiritieni si decide sa rupa sirul amintirilor pe care Teoctist mi le impartaseste. Imi arata in schimb cartile publicate de el si adunate in tomuri in biroul de scriitor (o munca de zeci de ani care cuprinde printre altele monografia Hangului). La plecarea amfitrionului insa, Florica imi devine ghidul imaginar prin comuna scufundata. Rascoleste amintirile imprastiate pe masa, mai apoi isi plimba degetele pe o imagine aparte. In tusele de alb negru se contureaza pe hirtia fotografica o scena de un dramatism infiorator: hangani cu trupurile inerte si chipuri impietrite, copii si adulti, stau adunati in jurul cutiilor si a carelor pline de oseminte – ramasite ale vechiului cimitir. In '59 au deschis pamintul si au stramutat mortii in gropi comune, „sus in Chiriteni”. Si acum se crede ca au mai ramas sub lac morminte de care nu mai stia nimeni.

***

„A fost foarte greu” sa lasi totul in urma, apoi sa pleci mai departe, conchide Dragos Bostan. Instructor maistru la scoala din comuna pina in 1980, Dragos Bostan a fost martorul intimplarilor de atunci. „Primul indepartat s-a numit Vasile Let, care a primit si cei mai multi bani, o suta de mii de lei despagubire. Altii au primit mai putin”, hotarindu-se ulterior ca fiecare stramutare sa fie recompensata cu suma de optsprezece mii de lei. S-au „impartit hanganii in toate partile: la Bacau, la Podoleni, altii pe la Buhusi sau pe la Tirgu Neamt. Cei care au ramas totusi in Hangul nou s-au urcat pe deal, sus in virf” ca apele sa nu-i mai ajunga vreodata. Si-au refacut traiul fragil, dar trecutul a ramas sadit in fiinta lor pina in maduva. „Sint locuri de care pur si simplu nu te poti desparti. Pentru ca ele ramin in sufletul tau o viata intreaga”.

Trecutul a ramas incrustat pe hirtie

Teoctist Galinescu, nascut la 24 iulie 1921, este autorul: „Monografiei Scolii Chiriteni” si a „Comunei Hangu”, precum si al antologiei: „Plutasii pe Bistrita”.

In 1995 a pus bazele Fundatiei Gavriil Galinescu al carui presedinte este pina in prezent. Doi ani mai tirziu, finantata din venituri proprii, ia nastere revista „Tara Hangului”, unul dintre proiectele invatatorului. In editorialul din luna septembrie a acestui an, Teoctist anunta motivul activitatii sale culturale: „Cind esti invatat cu munca, de multe ori te trezesti ca ai realizat un lucru important, fara sa-i simti greutatea sau importanta realizarii. La 31 mai 1995, cu ocazia simpozionului «Reevaluarea operelor lui Gavriil Galinescu», tinut la Caminul Cultural Hangu, s-a propus sa ia fiinta la Hangu o asociatie culturala care sa poarte numele compozitorului. Usor s-a propus, cam greu de pus in practica, dar, cu putina vointa si perseverenta, s-a realizat.

Am gasit un statut al unei asociatii similare, l-am adaptat conditiilor Hangului, dar totul suna a umplutura si ne-am gindit sa adoptam o activitate viabila, intrucit in perioada comunista s-a facut mult uz de activitatile culturale, in scopul propagandei ideologice comuniste, iar acestea au ramas in pom. Revista noastra s-a orientat spre o enciclopedie a zonei Hangului si, privind la ea, ne dam seama ca am dat curs sfatului profesorului Ion Tazlaoanu, de a aparea o lucrare monografica, din care sa rezulte evolutia teritoriala de mare interes pentru lumea stiintifica, lucrare ce ar completa pe cea a evolutiei teritoriale a judetului Neamt de la Dimitrie Cantemir pina in zilele noastre”.

Enigma sufletelor din oglinda

Timp de citeva ore pe zi petrecute la Fundatia „Star of Hope”, din Iasi, copiii care sufera de autism cauta drumul spre propria identitate. Sint ajutati pas cu pas sa dezlege anagrama vietii lor, sa comunice de fapt cu lumea care ii inconjoara, dar pe care cu greu reusesc s-o perceapa.

Amintire nascuta din apa si lumina

„Povestea unei vieti, daca viata poate avea vreo fragila, ascunsa, efemera, iluzorie semnificatie, poate fi intrezarita doar la sfirsit cind povestea s-a terminat, cind a iesit din timp, cind s-a transformat in trecut pur, inghetat, care se afunda tot mai mult in celalalt trecut: trecutul «fenomenal» al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cit de ingust si spre care prezentul arunca lumini schimbatoare. Asta i-ar fi fost greu lui M sa inteleaga, oricit m-as fi straduit eu sa-i explic. M avea un sentiment al timpului pe care eu insumi nu-l intelegeam, un sentiment dominat parca de o teama de viitor, un viitor pe care nu si-l putea sau poate nu voia sa si-l inchipuie.”( Matei Calinescu, „Portretul lui M”).

Bianca e un copil frumos cu plete de culoarea castanei coapte ce cad rebel pe frunte, e o fetita cu ochi atit de stralucitori incit ai zice ca sint sculptati in diamante. Privirea ei ramine insa ascunsa de fiecare data cind incerc sa-i captez atentia. Isi poarta pasii prin camera aproape imperceptibil si-mi raspunde la salutul meu „ce faci”, cu un acelasi „ce faci” pronuntat timid. Fetita se asaza apoi pe scaun linga mama ei si „profita” de clipele mele de neatentie ca sa ma priveasca. Bianca Nicoleta Baitanu a pasit pentru prima data in centrul pentru copii cu dizabilitati in 2003. Simptomele sindromului autist au fost sesizate de mama ei, Daniela, in momentul in care „la un an si jumatate fetita nu reusea sa mearga. M-am gindit ca ar avea probleme psiho-motorii si atunci i-am administrat vitamine la sfatul doctorului Cristogel, am facut cu fetita gimnastica medicala, atit acasa, cit si la spital, totul pina anul trecut”. Acum Bianca nu se agita pe scaun. E linistita si are un zimbet discret schitat pe chip. Cu ceva timp in urma insa, manifesta un comportament convulsiv, violent, iar limbajul era mai mult decit lacunar. „Zicea cuvintul apa la absolut orice. De abia la cinci ani a inceput sa vorbeasca. Pina atunci doar tipa, nimic mai mult”.

Un prim pas facut in terapia fetei si a celorlalti copii autisti a fost acela al stabilirii unei comunicari interpersonale, o etapa dificila atita timp cit exista un decalaj intre virsta biologica si cea emotionala, dupa cum avea sa-mi explice Alina Puscasu, psihopedagog la Fundatia „Star of Hope” din Iasi. Iar „ruptura” dintre virste apare, de fapt, „in lipsa unui limbaj format prin care copiii autisti sa-si exprime dorintele, prin care sa se faca intelesi si deci, sa interactioneze cu oamenii sanatosi”. Bianca raspunde concis la fiecare intrebare care ii este adresata si nu pregeta sa-mi povesteasca parti din viata, sau sa comunice, cel putin la un nivel incipient, cu interlocutorul ei. La scoala din Belcesti, unde este inmatriculata, orele se scurg de fapt in solitudine si in jocuri individuale. Nu vrea sa socializeze. Pe chipul Danielei Baitanu se incrusteaza durerea in momentul in care rupe din amintire alte bucati din viata fetitei. Aflu despre minutele frustrante in care Bianca avea dificultati in regasirea identitatii si o teama inexplicabila de chipul ei reflectat in oglinda; mi se impartasesc memoriile unor jocuri si stereotipii: „Avea anumite obsesii ca toti copiii care sufera de acest sindrom. De exemplu, stingea si aprindea lumina neincetat ori turna fara oprire apa dintr-un pahar intr-altul”.

Citeva clipe mai tirziu, ascult impreuna cu psihopedagogul Alina Puscasu o scurta intimplare despre ora si profesorul de religie, una dintre figurile dragi fetitei. Bianca nu ramine insa pe scaunul pregatit de psihopedagog. Isi ridica mereu trupul firav, iar cu o mina leagana intr-una scaunul pe care cu doar citeva secunde inainte statea nemiscata. Isi pierde apoi rabdarea si paraseste camera. „Ei vor sa stie in permanenta cum le este impartit timpul, ce urmeaza sa se intimple in fiecare moment, altfel dau dovada de agitatie”, explica Alina Puscasu episodul la care tocmai asistasem si care avea sa se repete cu Radu, un alt copil autist.

Lectia de iubire

„Compasiunea presupune intelegere, mila, comunitate de suferinta sau de grija cu altcineva, cu durerea vizibila si invizibila, trecuta, prezenta sau viitoare a celorlalti - adica un lucru in principiu imposibil pentru un om cu autism, dupa opinia cea mai raspindita. Cred ca acest cliseu e fals. M il dezminte. Toti cei care mi-au vorbit despre el mi-au spus ca era un om plin de compasiune”. (Matei Calinescu, „Portretul lui M”).

Radu sta in bratele mamei lui si-si lipeste palmele una de alta in timp ce enumera cu exactitate statiile de autobuz de pe traseul Nicolina - Tg. Cucu. Gingas, in virsta de sapte ani, e un suflet cu trasaturi delicate, angelice. Parul blond, tuns scurt lasa sa se intrevada un chip alb cu ochi patrunzatori. Nu ma priveste, caci „Radu evita contactul vizual in prezenta persoanelor nefamiliare lui”, spune psihopedagogul.

Surprind replici in dialog: „Ce jucarie iti place tie cel mai mult?” „Masina”, „Dar dintre jocuri, ai tu unul care iti place, «Piticot» se cheama, nu?” „Comoara” „Asa, «comoara» lui Piticot, unde vrei tu sa cistigi” „Iti place sa cistigi, Radu?” „Da”. Un zimbet scurt ii apare pe chipul frumos, de portelan.

***

Gabriela, mama baiatului, imi schiteaza in citeva tuse portretul lui Radu. Inainte de a veni la „Star of Hope”, sfera limbajului lui Radu era grav afectata. „Nu se intelegea nimic din ce incerca sa-mi comunice, era cel mult o imitatie a vocii parintelui. Nu raspundea la comenzi, incit la inceput am crezut ca sint deficiente ale auzului. I-am cumparat chiar si aparat auditiv. Am renuntat apoi la aparat cind mi-am dat seama ca el auzea perfect fara el. Daca se intimpla sa cada vreun obiect imediat intorcea capul semn ca nici nu putea fi vorba de lipsa auzului”. Copilul refuza de fapt sa comunice, constient de faptul ca cel de linga el nu-l intelege, cel mult poate sa-i intuiasca frustrarile cauzate de lipsa unui limbaj coerent. Apoi Radu a alunecat tot mai mult spre o stare de izolare, cu ore derulate obsesiv in fata televizorului, intr-un timp mort, scurs spre nicaieri. Schimbarea s-a produs in momentul in care mama sa si-a adus baiatul in centrul pentru copii cu dizabilitati. „Daca inainte nu spunea absolut nici un cuvint, acum e chiar vorbaret”, marturiseste Gabriela in timp ce alinta firimitura de om ce i s-a cuibarit in brate. Mama copilului nu poate uita nici acum un episod adinc intiparit in amintire. „I-am certat o data un prieten, iar Radu a privit totul cu ochii aceia frumosi, umbriti de melancolie si a zis apoi cu o tristete nedisimulata «De ce ai facut, mama, asa ceva?»”.

Sunetul muzicii

„Il puteam identifica fara gres de departe, chiar si intr-o gloata de oameni miscindu-se incoace si incolo: era inalt(...), puternic si totusi vulnerabil, cu miini lungi, cu degete foarte lungi, calcind prudent, ciudat, totdeauna fara graba, leganindu-si trupul usor in dreapta si in stinga. Cind ma apropiam de el, fara ca el sa-si dea seama ca il privesc, fata lui de obicei nerasa avea un aer serios, ginditor cu un inceput de suris abia discernabil, gata sa infloreasca de indata ce recunostea pe cineva, cu ochii lui frumosi, castanii, traversati de o stralucire efemera (...), dupa care redeveneau contemplativi,(...). M se schimbase in multe feluri, iar in multe altele ramasese neschimbat” (Matei Calinescu, „Portretul lui M”)

Radu Ciobanu e un tinar de douazeci de ani, inalt, cu miini lungi si subtiri, un chip fin ce pastreaza o umbra de tristete. Tinarul e atit de fragil incit ai zice ca e un fluture iesit din crisalida care l-a ascuns ani intregi de lume. Pe masura ce inainteaza in incapere, Radu isi poarta pasii cu prudenta, cu miscari lente. Se asaza intre mine si mama lui si asculta vorbele care-i rezuma povestea vietii. „La un an a inceput sa mearga, dupa ce i-am facut un briu” care sa-l ajute sa-si mentina echilibrul. Daca problemele motorii si-au gasit relativ rapid solutia, limbajul i-a fost din ce in ce mai afectat. „Doar tipa, nimic mai mult. Atunci ne-am dat seama ca este ceva in neregula, mai ales ca nepoata noastra care este de-o virsta cu Radu, se dezvolta perfect normal. De autism am aflat de abia cind copilul avea cinci ani. Pina atunci nu se stia absolut nimic de sindrom si nu erau specialisti care sa ne indrume”. Radu Ciobanu a studiat opt ani de zile alaturi de copii sanatosi, „dar nu facea fata. L-am dat apoi la scoala de surdo-muti «Vasile Pavelcu» unde a mai stat un an”. Aflu despre el ca nu manifesta o gindire logica, ci memoreaza mecanic toate informatiile care-i parvin. „Invata totul pe de rost. Acum, observ insa niste imbunatatiri, dupa sedintele de bioenergie la Fundatia Pahomia. Imi pare ca a inceput sa gindeasca logic”.

De zece ani, Rodica Ciobanu este asistentul personal al copilului sau, adus periodic la Fundatia „Star of Hope”. „Nici aici nu vrea sa mearga, dar reusesc sa-l conving. Ii spun ca fiecare trebuie sa aiba o ocupatie. El vrea doar sa stea acasa si sa asculte muzica. Doar atit”. Radu ne asista in tacere, dar refuza sa ne citeasca, sa ne cerceteze expresiile; poate doar chipul mamei il mai cauta uneori intre doua fraze rostite despre el. Miinile si le tine apropiate, intr-un gest spasmodic. Ar vrea sa si le spele, unul dintre actele stereotipe ale tinarului. La fiecare intrebare ce-i este adresata, raspunde concis si cu o voce usor guturala, fara sa se opuna, fara sa devina agitat. Poate o usoara stare de nerabdare il cuprinde cind intrebarile devin tot mai multe.

***

Radu ar vrea cu orice pret sa conduca o masina ore in sir pe sosele nesfirsite. Daca ar putea sa-mi inteleaga intentia, mi-ar mai spune, fara nici un fel de interventie ajutatoare din partea mamei, ca iubeste adinc toamna cu frunzele ei vopsite in culori ametitoare. Dar tinarul tace. Silueta fragila dispare, iar fosnetul hainelor se aude tot mai sters in timp ce Radu inainteaza pe coridor. Am mai deslusit doar mesajul brodat pe hainele lui: „Jesus lives in my heart”.

Parintii, asistenti personali

Fundatia „Star of Hope” din Iasi a organizat in anul 2002 cursuri de instruire a parintilor care au copii autisti, si care au infiintat ulterior Asociatia Nationala pentru Copii si Adulti cu Autism din Romania (ANCAAR). Carmen Gherca, reprezentantul legal ANCAAR traseaza exact motivul formarii organizatiei: „Parintii au dorit sa fie uniti, sa stie exact ce inseamna autismul pentru ca sint multi care nu au o idee concreta asupra sindromului. Ei sint acum asistentii personali ai copilului, cu un venit minim pe economie, insuficient insa pentru a achita medicamentatia necesara unui copil cu dizabilitati. Majoritatea parintilor din asociatia noastra si-au abandonat fostul loc de munca, pentru ca nu exista in momentul de fata persoane dispuse sa stea opt- zece ore cu autistul”.