Daca vrei scurtatura spre cretinizare, deschizi televizorul - interviu cu scriitorul Radu PARASCHIVESCU

Personajele lui Radu Paraschivescu nu sunt unice si nici agreabile. Le-ai putea lesne intilni pe strada, la scoala sau in bloc, linga tine sau undeva departe in alt oras. Sint oameni fascinati de propria persoana, paranoici, hoti sau nesimtiti, anonimi sau figuri cheie in stat. E greu sa-i ignori si e si mai dificil sa nu-i transformi in tinta ironiilor. Scriitorul nu crede insa ca romanele sale ar avea vreo functie punitiva. Umorul are efect terapeutic in cel mai bun caz si e de scurta durata avind in vedere ca aberatiile se transforma in norme pe zi ce trece. Fapt care produce in cele din urma o tristete adinca si un soi de neputinta. Ar trebui atunci sa o luam iarasi de la zero si sa ne aducem aminte de lucrurile marunte.
Nu sint atit de indragostit de mine insumi incit sa cred ca prin ceea ce scriu pot schimba ceva
OPINIA: Domnule Radu Paraschivescu, in cartile dumneavoastra tratati lipsa de moralitate si ingustimea intelectuala cu un umor absolut fascinant. Ne poate ajuta hazul sa supravietuim mai bine?
RADU PARASCHIVESCU: Sigur, daca vrem sa ne alintam, putem sa spunem ca facem haz, ca ne amuzam, ca practicam o scrima de asta foarte greu de parat si-n felul asta rezolvam toate problemele din jur. Asta ar fi o gindire pur utopica, noi stim de la englezi ca utopia inseamna paradisul prostilor, insa e bine sa revenim in actualitate. Eu pur si simplu ma simt mai bine scriind in registrul comic. Simt ca asta este tonul pe care il stapinesc mai bine, subiectele pe care le am sint subiecte din Romania de azi, multe dintre ele ambalabile in haine comice; gasesti cite un subiect la fiecare colt de strada, exista un spatiu viu, populat de oameni nastrusnici, si atunci cred ca abordarea comica este ce mai potrivita. Nu sint insa atit de indragostit de mine insumi incit sa cred ca prin ceea ce scriu pot schimba ceva. Nu. Daca prin ceea ce scriu cistig un public, impun un stil de a scrie, si sint rasplatit de risul oamenilor si de vinzarea exemplarelor, atunci se cheama ca am facut un lucru folositor.
O.: Si totusi se pare ca sarcasmul nu este suficient pentru a opri ascensiunea rapida a impostorilor, oriunde s-ar afla ei, in politica sau in alte domenii.
R.P.: Risul ar trebui sa biciuiasca, latinii spuneau ca rizind indreptam moravurile, alea probabil ca erau niste moravuri indreptabile. Acum daca rizi o faci terapeutic eventual, o faci pentru ca ai nevoie la un moment dat de o supapa ca sa nu explodezi. Nu cred ca sintem in situatia de a corija vicii, hibe, mari derapaje printr-un text, printr-o abordare ironica. Exista un soi de solidaritate intre cel care scrie si cel care citeste, exista un fel de fior empatic care se instaleaza intre ei si dau ca exemplu aici "Ghidul nesimtitului" in care oameni care au recunoscut episoade din viata lor evident au spus "uite ca li s-a intimplat si altora". Cartea a fost depasita din ziua publicarii intr-un fel, intotdeauna se intimpla altele si altele, conditia de locatar al unui bloc produce tot felul de lucruri altadata neverosimile, si aici discutia e un pic mai ampla. Eu chiar am structurat "Ghidul nesimtitului" pe capitole si unul dintre capitole era dedicat vietii la bloc. Viata la bloc nu era o gluma, viata la bloc e de fapt o tristete, pentru ca reflecta modul in care o lume s-a stricat. Era lumea interbelica, lumea de dinainte de razboi, care a fost reformatata, fara discernamint, fara criterii, si rezultatul a fost odios. Ceea ce vedem astazi pe trotuare, in marile orase, incepind cu Bucurestiul, este una dintre consecintele triste ale unui mod despotic, irational, abuziv de a concepe lucrurile.
Pune-i unui om un microfon in mina si o sa vezi cit e de paranoic
O: Scrierile lui Radu Paraschivescu te fac sa te simti inteligent spunea Marius Chivu, afirmatie pe care o aprob recitind cel putin "Fie-ne tranzitia usoara". Cartea distreaza, dar lasa in acelasi timp iti lasa un gust amar vazind care ne sint figurile publice. Am fi indreptatiti oare sa le desconsideram total dupa o trecere in revista a "perlelor"?
R.P.: Nu le desconsideram noi, ci se autodesconsidera. Si aici sint doua lucruri care trebuie observate. Unul e felul in care paranoia functioneaza. Exista o vorba care spune pune-i unui om un microfon in mina si o sa vezi cit e de paranoic. Pentru ca oamenii se simt imputerniciti sa declare, sa-si asume tot felul de lucruri; sa se simta investiti cu tot felul de misiuni si atunci, stiind ca sint urmariti de un public mai mic sau mai mare, se produc. Asta ar fi un lucru ingrijorator.
Celalalt lucru ingrijorator si mai neplacut este disparitia criteriilor. "Fie-ne tranzitia usoara" nu este doar o sageata impotriva clasei politice. Acolo exista ziceri nesabuite din partea mai multor figuri publice. Exact aici este problema. Cartea arata ca discursul public s-a surpat, s-a deteriorat, s-a delegitimat. Partea trista este ca oamenii pe care eu i-am citat in "Fie-ne tranzitia usoara" sint oameni reprezentativi. Sint oameni pe care noi i-am legitimat si care acum se comporta ca purtatori de stindard, ca oameni care reprezinta ceva. Or, criteriul reprezentativitatii este strain multora dintre ei.
O: Romania e pulsatila si e absurda. Dar mai este generatoare de mari istorii?
R.P.: Este in orice caz generatoare de povesti. Si cred ca asta este una dintre marile virtuti ale Romaniei, pentru un scriitor. Este un spatiu care iti ofera povesti, subiecte. Daca ai, si aici eu sint un fericit, ochi si urechile bine calibrate, daca ai ceea ce se cheama vocea strazii si urechea strazii, atunci subiectele vin singure.
Nici macar nu-ti mai trebuie o mare inspiratie, iti trebuie un bun spirit de observatie si umor.
“Stati linistiti, treceti printr-un soi de modernizare a mijloacelor, nimic mai mult”
O: Destinul cartii a fost pus de nenumarate ori sub semnul intrebarii. E interesant de vazut care ii va fi viitorul avind in vedere ca media deja i-a anulat suprematia.
R.P.: Ma simt incomod cind sint pus sa asigur propagarea unei viziuni catastrofice. Mai ales ca i s-a cobit cartii de vreo zece ani, cinspe ani incoace, s-a spus ca o sa dispara si ea si biblioteca si autorul ca instanta chiar daca au venit oameni gen Umberto Eco si au spus stati linistiti, treceti printr-un soi de modernizare a mijloacelor, nimic mai mult, n-o sa dispara scriitura. N-a disparut in America unde lucrurile sint cel mai avansate tehnic, n-o sa dispara nici aici. Am avut crispari, am avut retineri. Nu cred ca va fi vorba de un viitor vitreg, nu cred ca scriitorul va fi napastuit, nu cred ca va disparea, ca va fi un fel de dinozaur care nu va rezista diluviului, cred in schimb ca el va trebui sa-si caute atent mijloacele de exprimare si mai ales mijloacele de petire a publicului pentru ca aici mi se pare o miza interesanta.
Scriitorul nu va mai fi un om care va lucra pe cont propriu, o va face inconjurat de un aparat de marketing, de promovare, o va face cautindu-si un public la fel cum cauti lungimea de unda optima pentru un post de radio.
Cind un profesor universitar poceste sensul cuvintelor, atunci e cazul sa cazi pe ginduri
O: Am putea spune ca asistam la nasterea unui hibrid? Literatura pare construita mai mult pe investigatia jurnalistica, iar jurnalismul devine noua forma de literatura.
R.P.: E interesant si chiar ma pregateam sa spun lucrul asta in cadrul conferintei. E posibil sa avem tendinta asta din ce in ce mai pronuntata, pentru ca multi oameni care sint scriitori sadea sint de fapt si ziaristi, sint de fapt si eseisti, sint de fapt lideri de opinie desi mie expresia mi se pare neplacuta. Oamenii astia deja au invatat sa gindeasca textul in limitele unor conventii: numar de semne, supletea frazei, concizia frazei, nu mai spun ca scriu cu ochii pe ceas pentru ca trebuie sa plece ziarul, nu-si pot permite sa intirzie. Or, lucrul asta repetat saptaminal, bisaptaminal creeaza deprinderi. Si e posibil sa avem scriitori cu vivacitate multa, scriitori reporteri cum spuneti, in orice caz scriitori care sa fie foarte foarte atenti la cele mai mici ticuri ale lumii inconjuratoare.
O: Asocierea facuta adineauri e intemeiata si pe senzatia pe care mi-au dat-o cartile dumneavoastra ce par mai curind o serie de reportaje.
R.P.: Sint carti scrise cu ochii si urechile larg deschise spre strada, spre oras, spre Romania poate e mult spus, spre Bucuresti in primul rind, exista aici o curiozitate in ceea ce ma priveste, eu inca nu am explicat-o si anume cartea cea mai valoroasa din punctul meu de vedere are vinzarile cele mai mici. E vorba de "Bazar bizar" care cred ca intr-adevar inseamna un text bun, valabil si acum si valabil si peste zece ani sa zicem. Explicatii exista, la "Ghidul nesimtitului" de exemplu a impus titlul, toata lumea a cautat legenda din spatele titlului si multi s-au simtit indusi in eroare, crezind ca este un ghid de atingere a performantei in nesimtire, iar "Fie-ne tranzitia usoara" si "Mi-e rau la cap, ma doare mintea" sint carti la care meritul meu e minor.
Sint de fapt volume colective, iar semnatarii sint doamna Zavoranu, doamna Groza, domnul Becali, domnul Vanghelie si ceilalti domni si doamne, toti persoane de bine. Eu am fost doar cel care a antologat si a facut trierea pentru ca din o suta de mii de enormitati, a trebuit sa aleg o mie.
Fiind si cronicar TV si facind baleiajul asta saptaminal al posturilor TV, m-am obisnuit cu lucruri naprasnice din partea unor oameni de la care nu prea te astepti. Daca un fotbalist vorbeste prost, nu conteaza, treaba lui e sa dea cu piciorul in minge. Cind un profesor universitar, care mai e si ministru poceste sensul cuvintelor si nu are proprietatea termenilor, atunci e cazul sa cazi pe ginduri. Nu am fost socat de aberatiile personajelor pentru ca facusem o triere destul de atenta si retinusem intr-adevar ceea ce parea cel mai sugubat din tot ce auzisem. N-am avut nici o reactie de stupoare pentru ca am intrat treptat in mlastina asta a noii limbi romane, n-am fost aruncat dintr-un avion de undeva in mijlocul prapadului, sa ramin fara reactie. Am fost pregatit pentru o delegitimare a limbii, iar lucrul asta il vad in jur, il vad la profesori, culmea, vad greseli care risca sa devina norma si cred ca peste doi trei ani vor deveni norma, si noi vom parea niste oameni anacronici care nu mai stiu sa vorbeasca, desi noi vorbim corect, iar ei vorbesc incorect, lucrurile astea iti pot crea tristete, iti pot crea mihnire si iti pot crea un soi de neputinta. Simti ca nu prea ai reactii, ca nu prea ai ce sa faci.
Eu scriu carti comice, altul face un perdaf TV in care pune lupa pe diverse betesuguri, cazul circotasilor sa zicem. Dar, numai din pastile, numai din florete si fara un, sa-i zicem sistem sau proiect de reorientare a limbii romane spre matca ei, cred ca ne asteapta lucruri ingrijoratoare.
Nu cred ca trebuie sa ne asteptam la o apocalipsa anticulturala
O: Revenind strict la media, nu vad o explicatie coerenta pentru care telespectatorii sint constant interesati de oamenii mici ca importanta, intr-o exprimare frusta. De ce asistam la acest divertisment grotesc si de ce televiziunea noastra s-a transformat in locul oamenilor care cersesc atentie?
R.P.: Sint oameni care, daca sint plasati de sapte mii de ori la televizor, devin mari. Partea proasta este ca ajung sa se creada ei insisi mari, ajung sa se creada indispensabili, infiorati de mici impulsuri mesianice, sint oameni care traiesc cu convingerea ca au fost lasati de Dumnezeu pe pamint sa salveze tara. Or, avem asemenea exemple in fiecare zi la televizor. Exista un reflex pavlovian in rindul publicului. Daca ii dai de sapte ori pe zi Silviu Prigoana, el va ajunge sa creada ca Silviu Prigoana e genial. Daca ii dai si altceva il pui sa faca o alegere, sa opteze. Or, publicul nostru foarte rar opteaza. Lui i se da ceva, i se da o hrana gata mestecata, i se spune luati ca-i bun si-atunci el nu mai discerne, nu e pus sa munceasca, nu e pus sa-si exprime o optiune, sa vada patru oferte si sa aleaga una. Si n-am spus-o eu, au spus-o atitia altii inaintea mea, binele se vinde greu, raul se vinde nemaipomenit.
O: Sint oarecum sceptica in ceea ce priveste evolutia cartii, mai ales pentru ca noile mijloace de informare schimba cu totul comportamentul consumatorului. Timpul de lectura este constant micsorat, iar foamea de a sti se indreapta mereu spre alte surse.
R.P.: Televiziunea e de mult un concurent pentru carte, dar nici aici nu trebuie sa fim alarmisti; eu am pansamentul meu impotriva acestor idei si anume tirgurile de carte, in special cele din tara, care-mi demonstreaza ca batalia nu e deloc pierduta.
Si nu stiu daca exista cu adevarat o batalie intre carte si televizor. Cu un gram de discernamint, poti sa te uiti la televizor doua trei ore, patru ore sa zic, poti si sa citesti. Sigur, daca vrei neaparat scurtatura spre cretinizare, atunci deschizi televizorul si treaba se face singura. Chloé Delaume a scris o carte in acest sens, "Locuiesc in televizor" in care s-a autocondamnat la un experiment; a fost un experiment asumat cu tot cu mersul la psihiatru: a stat 22 de saptamini la televizor si a vazut in ce fel i se preschimba organismul, reactiile deviaza, stimulii sint altii, incepi sa fii chiar locuit de televizor, iar rezultatul e innebunitor. Fireste, ca asta presupune si o spalare a creierului, pentru preluarea diverselor mesaje publicitare. Creierul este primitor pentru Coca Cola, pentru Pepsi, pentru tot. Eu nu cred insa ca televiziunea a invins cartea. Si dau exemplul editurilor mari: Poliromul care acum zece ani cind pericolul televiziunii nu era atit de mare, scotea 60, 70 de carti. Acum, cind pericolul este enorm, scoate peste 400 de carti. La fel si la Humanitas. Nu cred ca trebuie sa ne asteptam la o apocalipsa anticulturala, sa conchidem ca Dan Diaconescu e peste tot, ca vom deschide televizorul si vom da ori peste Prigoana ori peste Gigi Becali pentru ca mi se pare o judecata perdanta. Eu cred ca televiziunea si cartea pot coabita.
O.: Cei care ne conduc se deconspira mai intii de toate prin limbaj, romanii marunti sint investiti cu o importanta nejustificata, valorile sint ocultate. Ce-ar fi de facut pentru a nu ne complace intr-o stare de mediocritate?
R.P.: N-as putea sa vorbesc in numele cititorilor pe care ii am. Vorbesc doar in numele meu, iar eu sint un om care se informeaza din mai multe surse. Cred ca pasul de facut este sa nu ratam bucuriile simple. Cind vom recupera bucuriile simple, printre care arta convietuirii, arta de a admira, o cladire sau o persoana, micile compromisuri reciproce pe care le presupune o relatie fie ea locativa, matrimoniala, sau de alta natura, in momentul acela noi vom fi dobindit un gram de seninatate care ne va fi de folos. Nu trebuie sa ne invesmintam in faldurile cartii si sa spunem ca doar biblioteca ne va salva, pentru ca nu-i asa. Cred ca totul depinde de felul in care stim sa facem pasi marunti, pentru ca biblioteca e searbada fara altceva, fara o "salata" care sa ne asezoneze viata.
Olimpiada de la Beijing - un mare concurs de farmacologie
O: Ar fi gresit sa numim traducatorii scriitori ramasi in umbra celui care semneaza cartea? Totusi, nu sint multi cei care au reusit sa dobindeasca ei insisi o cariera de romancier sau de jurnalist.
R.P.: De obicei se spune ca sint scriitori care n-au apucat sa scrie si care, vrind totusi sa lase ceva in urma, s-au facut traducatori, la fel cum se spune despre critici ca sint scriitori ratati. Sint in egala masura false judecatile astea. Exista traducatori foarte buni, exceptionali, care n-au curajul sa-si asume o idee a lor, care se simt minunat in pielea scriitorului X, Y din alta tara, il reproduc la perfectie, au o empatie colosala, au cunostinte de limba romana, engleza, franceza cu totul laudabile, dar nu pot face pasul in scriitura, pentru ca se tem. Sint altii care isi pot pune pe rind cele doua palarii: scriitor sau traducator, dar nu cred ca un traducator este neaparat un scriitor de sertar, care nu si-a putut controla frustrarile si care a gasit ca unic debuseu viata de traducator.
O: Sinteti traducator, gazetar, scriitor. In ce ipostaza v-ati simtit cel mai putin incorsetat?
R.P.: Nicaieri. Am facut toate muncile astea cu egala placere, nu am mai tradus pentru ca nu am mai putut si am considerat ca am tradus suficient, imi place sa scriu, imi pare rau ca nu pot sa scriu intr-un ritm anume, dar inspiratia, daca exista asa ceva, nu-ti da intilniri, nu vine la ora fixa, te ia prin surprindere, si nu am suferit incorsetari. Inainte de '89 nu am suferit, n-am avut ce compromisuri sa fac, dupa '89 am debutat destul de tirziu, si am avut norocul sa am o editura care sa ma accepte, si care sa-mi propuna statutul de scriitor, Humanitas, si cred ca am raspindit increderea asta publicind niste carti vandabile.
Acum, despre valoarea lor s-a vorbit si de bine, s-a vorbit si in tonuri mai persiflante, cert este ca ele au un public, si continua o linie comica pe care a deschis-o, in proza contemporana, Grosan, pe care o regasim la Cosasu, pe care uneori o gasim, mult mai rar decit ar trebui la Razvan Petrescu, care dupa mine el este un scriitor care se subevalueaza in mod mizerabil si samavolnic.
O: Nu as putea sa inchei acest interviu fara sa fac referire la "Fanionul rosu". Ati abordat necinstea in sport cu toate ca acest defect ar putea sa alimenteze alte zeci de romane cu exemple din diverse domenii. Incorectitudinea in sport este mai bine mascata?
R.P.: Nici macar nu mai e mascata. A fost odata, acum totul a devenit o competitie intre impostori, si ma gindesc deja cu spaima la Olimpiada de la Beijing care va fi un mare concurs de farmacologie; si de citeva concursuri incoace se intimpla un lucru, cine este pedepsit, cine este prins dopat si exclus din viata sportiva, nu e sanctionat pentru ca s-a dopat, ci pentru ca n-a stiut cum sa se dopeze. N-a facut-o cum trebuie si a fost descoperit de baietii aia de la laborator. Sportul s-a indepartat de sensurile lui.
Eu am pornit in "Fanionul rosu" de la o carte aparuta inainte, "Fair play" a lui Cristian Topescu, care era de fapt o glosa pe marginea valorilor inalte din sport si am spus da, e o fata a medaliei, hai sa vedem si reversul. Iar reversul arata asa. Tin minte cu melancolie ca aceasta carte mi-a adus un premiu, dar mi-a adus si un proces, unul dintre personaje m-a dat in judecata, pe motiv ca l-am facut de ris. I-am demonstrat in instanta ca s-a facut singur de ris, am cistigat procesul, si am vrut sa arat ca noi nu sintem straini de conceptul furtisagului, avem si noi solistii nostri. Ei nu sint numai americani, canadieni, am avut si noi contributie in materie.
Un maestru al cuvintelor
Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucuresti) este traducator, scriitor si gazetar. A absolvit cursurile Facultatii de Filologie din Bucuresti, sectia engleza-franceza. A lucrat ca profesor de engleza, bibliotecar si documentarist.
A fost redactor de carte la editurile Olimp, Elit si RAO. In 2003 s-a transferat la Humanitas unde activeaza si in momentul de fata ca editor.
A publicat doua romane (Efemeriada si Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucuresti (Bazar bizar) si unul de eseuri despre necinstea in sport (Fanionul rosu).
In 2005 a primit Premiul Ioan Chirila pentru cea mai buna carte de sport a anului (Fanionul rosu).
Coautor a doua lucrari de referinta din literatura sportiva (Enciclopedia Larousse a fotbalulului si Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004), a tradus aproape saizeci de carti apartinind scriitorilor englezi, americani, canadieni si francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc.).
A colaborat la ProSport si Observator cultural. In prezent detine cite o rubrica la Idei in dialog, Cuvantul, Evenimentul Zilei si Gazeta Sporturilor. Publica ocazional in Romania literara, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.

Darmanesti, in moarte clinica

In urma cu trei ani de zile nu mai credea nimeni ca Rafinaria din Darmanesti o sa-si mai deschida portile vreodata. Datoriile catre stat si conflictul cu SNP Petrom au facut incredibila orice actiune de redeschidere a intreprinderii de care depinde si astazi existenta unui oras intreg. Cei mai multi dintre angajati pot spune ca nu stiu cine anume a facut posibila revenirea lor inauntrul uzinelor, dar spera ca n-o sa mai traiasca niciodata umilinta de a sta pe drumuri. Pe opt noiembrie anul acesta, Expanet Trading S.R.L a incheiat procesul de revizie a rafinariei, iar lucrurile au intrat pe fagasul normal. Si chiar daca nu mai planeaza asupra lor amenintarea de a fi dati afara, muncitorii refuza sa spuna prea multe despre mecanismele societatii.

Daca se afla ca au vorbit ce nu trebuia? Cum ar mai putea supravietui daca ar fi dati inca o data afara? Astfel de repercusiuni le au mereu in vedere, ca pe o boala care recidiveaza.

„Nu e nimic de vazut aici”, isi impune Vasile Grigoras punctul de vedere. Rafinaria functioneaza, e adevarat, unii dintre lucratori sint cei de dinainte de faliment, altii sint adusi de la RAFO. Intre ei si Vasilica, fiul, reangajat dupa o serie de probe si examene promovate la Onesti. Dar revenind, e o adevarata pierdere de timp sa afli informatii de la oamenii locului, pe motiv ca nimeni nu ar vrea sa spuna mai multe. De ce anume se tem nu se stie, iar Vasile Grigoras se ascunde tot mai mult in spatele portii demonstrind astfel ca ar vrea cu tot inadinsul sa pastreze secretul.

„Exodul” la RAFO

De o parte si de alta a drumului ce duce spre intreprinderea din Darmanesti, numita astazi S.C. Petrochemical Trading S.R.L. sint casele tuturor celor care au cunoscut declinul afacerii si, prin urmare, au fost obligati sa-si gaseasca noi locuri de munca la firme particulare. Eugenia M. accepta sa vorbeasca, dar in schimbul promisiunii ca n-o sa se afle prea multe din declaratia ei. „Cu o luna in urma au scos posturile la concurs, au pus afise, iar de pe opt (n.r. 8 noiembrie a.c.) au inceput sa aduca materie prima de la Onesti. Revizia a inceput insa de anul trecut”, cind sotul ei, Mircea M. a fost rechemat la vechiul post, de maistru la AMC (Aparate, Masura si Control), sectia de cocsare. Isi aduce aminte ca Rafinaria s-a inchis de mai multe ori, iar doamna Eugenia numara rapid anii in care au supravietuit numai cu ajutorul de somaj. O data a fost in ’97, „si al doilea faliment a venit in 2004. Atunci au fost detasate la Onesti un numar de 500 de persoane. Au lucrat acolo vreo sase luni, dupa care i-au dat afara si de la RAFO”. Mircea M. a reusit sa se angajeze la S.C. Metal Invest Group S.R.L., ca muncitor calificat la intretinerea pompelor PECO ale firmei, atit din judetul Bacau, cit si in alte orase unde existau filiale ale societatii. In cele din urma si-a parasit si al doilea post in ideea ca o sa-si recapete vechiul loc de munca.

„Lucram si asta e bine”

Eugenia M. nu si-ar putea inchipui Darmanestiul in lipsa uzinei. „Toata partea economica sta in fabrica, datorita ei merge si comertul si totul”. E fara indoiala tot ce mai tine localitatea in picioare, cindva recunoscuta in tara pentru productia de cocs si de titei. De aceea nici nu vrea sa se gindeasca la posibilitatea ca rafinaria sa intre iar in lichidare, preferind in schimb sa creada ca de data asta o sa functioneze asa cum trebuie. „Cei care au lucrat acolo, fostii sefi de cadre, domnul Miu, Vasile Mazilu, Boisteanu au luat si ei initiativa redeschiderii ca interprinderea sa nu fie vinduta la fier vechi, iar oamenii lasati pe drumuri”. Lucrurile par sa fi luat o turnura favorabila, dupa cum constata ceva mai tirziu, sotul femeii. Cu o vechime de peste treizeci de ani la Rafinaria din Darmanesti, Mircea M. crede ca in sfirsit „uzina merge din plin, s-au facut revizii, iar oamenii si-au primit vechile posturi”. Nu stie cine anume e in spatele afacerii, nimeni de fapt nu e in masura sa spuna, dar important e ca si-au reluat vechea activitate. La fel de rezervat cind vine vorba sa descrie conditiile de munca actuale e si Sandu Balanuca, lacatus la instalatia de cocsare la Rafinarie. Isi aduce aminte ca dupa ce a intrat in somaj acum trei ani si-a gasit un loc de munca la Mecano-electric Service S.R.L. in Darmanesti. Si-a abandonat postul cind a vazut ca e posibil sa se intoarca in intreprindere, a dat examen si a fost reprimit. Acum poate sa spuna ca totul e bine, chiar daca tatal sau l-ar contrazice oricind: „Am vrea sa primim si noi banii de pe orele suplimentare. Am iesit la pensie si banii tot nu ne-au dat. Nici macar nu stim cu cine ne judecam”.

Secretomania unui director

Cine ii este superior direct nu pare sa stie foarte bine nici directorul Petrochemical Trading, Ovidiu Musat: „Nu stiu cine-i patron. Eu discut doar cu administratorul care e Miroslav Dermengiev, atit”. Despre intreprindere poate sa spuna ca a intrat in revizie inca de anul trecut, ca instalatiile prelucreaza fara sincope, rafinaria fiind aprovizionata de la RAFO Onesti, in cadrul unui „regim integrat de lucru”. Cele peste o mie de tone de titei prelucrate in Rafinaria din Darmanesti reprezinta de fapt excedentul de pacura din instalatiile de la Onesti, la rindul lor puse in functiune de curind.

Concernul care a pus in miscare intreaga afacere pare sa fie insa un mister pentru Ovidiu Musat. „Sint aici din 19 aprilie 2006, de cind a inceput revizia. Ce a fost inainte nu cunosc”. In luna iunie a aceluiasi an firma S.C. Expanet Trading S.R.L. a facut public planul de repornire a uzinei falimentare.

***

In autobuzul de Bacau-Darmanesti care ii duce pe angajatii intreprinderii la lucru doar trei barbati mai asteapta, infrigurati si plini de noroi, sa ajunga la statia potrivita. Coboara inainte sa ajunga la furnale si-apoi se pierd pe drumurile sinuoase ce duc la uzina. „Doamne fereste sa se inchida iar rafinaria, ca centrala din Comanesti au dat-o deja la fier vechi” au mai avut timp sa spuna, la capat de drum.

Titlu: Austriecii au preluat Rafinaria

Ianuarie 2004: judecatorii de la Tribunalul Bacau au declansat procedura de lichidare a Rafinariei din Darmanesti, uzina radiata din Registrul Comertului la initiativa administratorului judiciar din acea perioada, avocatul onestean Alexandru Tabarcea. Tribunalul a dat curs cererii de lichidare, hotarind de asemenea ca planurile de reorganizare a Adunarii Generale a Actionarilor nu sint viabile. Tabarcea a declarat ca eforturile de restructurare nu pot fi puse in practica deoarece nu exista tehnologia necesara pentru a procesa produsele petroliere in conformitate cu cerintele actuale ale pietei. In timp ce actionarii propuneau ca SNP Petrom sa preia pe actiuni rafinaria, lichidatorul intreprinderii considera acest lucru imposibil, cita vreme activele societatii erau in totalitate ipotecate, iar SNP Petrom nu livra petrol la pret impus. La bunurile gajate ale rafinariei se adaugau datoriile la stat, o alta cauza pentru care nu se putea vorbi de o repornire a intregii afaceri. Tot in aceeasi luna, Alexandru Tabarcea a intocmit un raport suplimentar in care numea drept principal raspunzator pentru starea rafinariei pe SNP Petrom care livra petrol in perioada 2000-2002, cu mult peste pretul pietii mondiale. Atunci Rafinaria Darmanesti a acumulat cele mai multe pierderi, de peste 500 de miliarde de lei. In plus, in raportul incheiat s-a mai aratat ca Petrom platea 21 de dolari pe tona, in vreme ce costul de productie era de 36 de dolari pe tona. In replica, avocatii SNP Petrom au aratat ca la data privatizarii intreprinderea avea deja datorii mari catre societatea lor, si in plus, rafinaria ar fi vindut 275.000 de tone de petrol apartinind SNP Petrom. Doi ani mai tirziu, in 2006, Rafinaria din Darmanesti a fost preluata de catre S.C. Expanet Trading S.R.L Bucuresti, firma care face parte din concernul austriac Vienna Capital Partners. Expanet Trading s-a implicat intr-un proces de retehnologizare, moderni-zari ce au avut in vedere conductele de gaze, instalatiile tehnologice si refacerea caii ferate pentru descarcarea vagoanelor cisterna. In luna noiembrie a.c. o parte din salariatii vechii rafinarii au ocupat prin concurs locuri de munca in societatea Petrochemical Trading S.R.L., care insumeaza astazi 250 de angajati. Relansarea afacerii a insemnat nu doar refacerea bugetului local, grav afectat in urma lichidarii intreprinderii, ci a impiedicat in aceeasi masura ca un intreg oras sa dispara

Tecuci, prabusirea si renasterea unei lumi de lut

Casele zac pe marginile strazii ca dupa un razboi. Zidurile sint prabusite la pamint, acoperisurile frinte la mijloc si amestecate cu pulberea. Citiva oameni isi fac drum printre pietre si resturi, altii intra in adaposturile provizorii. De departe auzi apele involburate ale piriului, care sapa fara incetare in pamint, amenintind cu revarsarea. Oamenii Tecuciului traiesc de doua luni de zile un cosmar ce nu da semne ca s-ar sfirsi vreodata. Isi duc viata sub cerul liber sau reconstituie cu ultimii bani locuintele pe temelii putrede. Nimeni nu reuseste sa schimbe situatia, primaria fiind convinsa ca ar putea mult mai usor sa refaca asezarea din radacina, decit sa dea curs planurilor de indiguire. Rugamintile oamenilor nu au ca raspuns decit o slaba ridicare din umeri.

“L-am adus si pe domnul Tatulici”

Printre ruine, Bogdan Marita incearca sa gaseasca un chibrit sa lumineze pe cit posibil fragmentele de casa. Trebuie ca lumea s stie ce-a mai ramas din vechile locuinte de pe malurile Tecucelului, ca astfel cineva sa-i ajute si pe cei ramasi in strada. Cum ar putea sa se descurce singuri, cine ar mai indrazni, la jumatatea vietii s-o ia de la capat? Continua sa deschida usile camerelor inclinate de forta apei venita peste Tecuci, si ramine descumpanita linga zid. Inauntru nu mai e nimic. Sint doar gramezi uriase de moloz, umezeala si frinturi de mobila. In peretele care sustinea odata locuinta, grote adinci fac fiecare secunda petrecuta acolo neinchipuit de periculoasa. E inutil sa mai reconstruiesti pe o asemenea temelie, iar sotul femeii, Bogdan Ion, confirma simpla observatie a reporterului. Iata urmarile zilelor de septembrie, inca vii in memorie. “Cind au inceput inundatiile, ne-am refugiat in vila de vizavi, proprietatea unui preot, la rindu-i plina de apa pina la geamuri. Am lasat tot ce am avut si am fugit”. Astazi, cele trei milioane de lei vechi primite de la stat nu sint de ajuns nici macar sa cumpere alimente. “La inceput ne-au dat apa minerala, conserve, acuma bem din canal si dormim pe jos. Modulul adus de armata e pentru copii. Nu putem sa-i lasam sa se culce pe pamint”. Acel “modul” e de fapt un adapost pentru sinistrati, plasat exact pe malul distrus al piriului si care, in principiu, ar trebui sa le tina loc de casa pina in primavara. Cert este ca nimeni nu stie cit se va prelungi perioada de sedere in cutia de trei metri lungime. S-ar parea ca la nefirsit. “Nimeni nu ne aude. L-am adus si pe domnul Tatulici, s-a facut un interviu cu prefectul care in cele din urma a recunoscut ca s-a alocat un fond pentru remedierea Tecucelului. Dar se pare ca autoritatilor nu le pasa. Daca murim, murim”.

“Norocosii”

Desi intreaga localitate a fost afectata de inundatiile din septembrie, ravagiile de pe strada Tecucel sint incomparabile. In oras cele mai multe asezari au fost cotate ca avind avarii usoare, insa autoritatile ar putea fi contrazise la o simpla privire aruncata asupra unei case batrinesti de pe strada Transilvaniei. Din cele patru ziduri n-au mai ramas decit pilonii prin care vezi ca la o radiografie cele mai neinsemnate lucruri dintr-o gospodarie, toate amestecate cu lutul. Nu mai e nimeni care sa le adune, fosta proprietara fiind una dintre victimele zilelor infernale. Se spune ca ar fi refuzat ajutorul jandarmilor, dupa cum povestesc fetele din magazinul aflat in imediata vecinatate a locuintei devastate. Totusi n-ar putea sa zica sigur daca asta e adevaratul motiv. Cine ar mai fi judecat limpede in asa conditii? Un alt loc fara stapin e pe drumul Tudor Pamfile nr.9, la fel de deteriorat si cu un anunt de vinzare scrijelit pe fasada. Citiva pasi mai incolo, familia Sava inventariaza stricaciunile. “Beciul si acum este plin de apa si de mil. Peretii sint putrezi si de abia am reusit sa ne refacem o soba. De la stat am primit trei milioane de persoana si am cheltuit paispe”. Dupa cercetarile efectuate de oamenii Primariei, Sava Ion ar putea fi considerat unul din “norocosi”. I s-a spus ca nu sint mari pagube, motiv pentru care ajutoarele s-au lasat asteptate. “Tot ce am luat, de la pietris, nisip, gresie, ciment, le-am luat pe bonuri si cu sprijinul copiilor”. Au reusit totusi sa consolideze ce a mai ramas din casa, peretii despicati si usile taiate de la jumatate amintind si acum de viituri.

Familiile din cutie

Zona cea mai afectata arata astazi, la doua luni dupa dezastru, ca un adevarat front. Bolovani uriasi acopera drumul dintre case, asezari care si ele sint greu de observat din pricina gramezilor de gunoaie aruncate la intimplare. E o zona fetida, pe care nimeni nu o mai poate indura. Smechea Adrian a depus deja cerere de stramutare. “Vreau sa plec oriunde numai sa nu mai fiu aici. Poate obtin un raspuns favorabil, si daca da o sa ma mut undeva pe linga cimitirul orasului”. Ar trebui sa primeasca un raspuns final saptamina viitoare. Pina cind va sti sigur isi reface vechiul adapost in care a investit deja saptezeci de milioane de lei vechi. “Am primit ajutor si de la Primarie. Cinci sute de kilograme de fier, scindura, cherestea, dar costul materialelor o sa-l mai suport si eu”. Din vechea locuinta nu i-a mai ramas nimic. Doar o masina de spalat in care sint ingramadite citeva haine primite pomana. La fel ca familia Bogdan, Adrian isi petrece noptile intr-unul din modulele de pe mal. “Sint aduse de la Oradea. Acolo stau majoritatea sinistratilor”, intre care si familii formate din cinci persoane.

Stancu Olga asculta de departe dialogul purtat cu vecinul ei. Ramine sprijinita de gard pe tot parcursul discutiei, iar cind si ultimele cuvinte se sting, deschide larg portile lovite de ape. Ambele viituri au gasit-o in casa, alaturi de sotul ei paralizat. Au reusit intr-un final sa se salveze, mutindu-se la una dintre fiice, in oras. Astazi isi aduce aminte ca in panica lor, nu au mai privit in urma sa vada cum dispsare tot ce mai aveau. E greu sa descrii ce-au simtit. Dar va fi loc si de bine, iar doamna Olga crede ca Primaria o sa-i aprobe cererea de demolare a casei si de reconstructtie a unei proprietati noi. “Pe unii ii ajuta mai repede, altii trebuie sa mai aiba rabdare pina cind o sa le vina rindul”. Intelege logica autoritatilor. Ce nu poate sa priceapa in veci este pornirea oamenilor de a-i judeca pe cei care au primit deja un sprijin si nesfirsita lor ura.

Proiectul de indiguire a fost uitat cu desavirsire

In zilele de cinci si sase septembrie a.c., municipiul Tecuci a fost devastat de apele piriului care traverseaza orasul. “A fost o descarcare de nori fantastica, peste un milion de metri cubi de apa, dupa cum spun si specialistii. Au fost 137 de strazi inundate, opt sute de case afectate si doua sute de gospodarii distruse integral”, confirma Cristian Basalic, viceprimarul Tecuciului. Dezastrul nu a insemnat insa doar pierderi materiale. Trei oameni au murit la venirea viiturilor, mai mult din neglijenta, in opinia autoritatilor. “Cei de la situatiile de urgenta n-au avut cum sa intre in toate casele. Au fost si cazuri pe malul Tecucelului unde oamenii au fost luati cu forta”, continua viceprimarul. Cu toate ca nu este prima data cind municipiul este inundat, ci din contra a treia oara dupa incidentele de o proportie asemanatoare din 1997 si 2005, proiectul de indiguire a Tecucelului zace printre alte hirtii de arhiva. Planul pentru reamenajarea zonei dateaza de peste zece ani, dar a fost abandonat si din pricina unei perioade secetoase care a facut improbabil gindul unor cataclisme naturale. In cele din urma autoritatile au luat iar in considerare nevoia unei indiguiri a piriului. Singurul lucru care lipseste sint banii “ce trebuie alocati de Giuvern si de Ministerul Mediului”. Responsabilitatea este plasata dintr-un loc intr-altul, ca un drum al lui Sisif, dar nimeni nu se mai asteapta ca lucrarile de securizare sa fie lansate. Cum preciza si viceprimarul Basalic, “costa mai putin sa refaci orasul decit sa amenajezi piriul”.

Pentru strainii care n-au cunoscut ororile comunismului, filmul lui Mungiu este un soc

Despre Cristian: "Mi-a spus «Batrine, e un rol mic, sper ca nu ma refuzi». N-avea ce sa-mi ofere mai mult decit mi-a oferit. Dar pentru mine a fost importanta intilnirea cu el". Pentru actorul Teodor Corban, Corneliu e altfel: "E din alt aluat. Arata, ca sa zic asa, nenorocirea pe care o traim, dar o arata cu blindete. Adica ne mai da o sansa. Si asta m-a cucerit". Nimic nu se compara insa cu imaginea profesorului Dem Radulescu: "Cind intra in clasa, eu nu ma puteam concentra; cam doi ani n-am putut sa fac nimic la scoala. Nu puteam sa ma detasez de imaginea lui de pe ecran sau de pe scena, cind il vedeam in carne si oase aveam senzatia ca vad personajele lui. Am furat de la el cit s-a putut, si mi-a dat si el cit de mult a putut", inclusiv dorinta de a merge oricind mai departe.

„Laurii astia mari si multi nu-i prevedea nimeni”

OPINIA: Ce a insemnat pentru dumneavoastra „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”?

TEODOR CORBAN: A fost o experienta foarte frumoasa, cu regizorul Cristian Mungiu, care, in afara de faptul ca e talentat, e din valul tinar al regizorilor din Romania. Cu el m-am inteles chiar foarte bine. Eu am avut putin in filmul asta, o singura zi de filmare, care pentru mine a contat foarte mult ca si cunoastere.

L-am cunoscut la lucru, m-a cunoscut si el la lucru, pentru ca eu imi doream sa joc la el, el ma dorea pe mine am inteles. Ma rog, destinul filmului ii apartine lui in primul rind si celor trei actori principali. Eu nu pot sa am atita tupeu incit sa zic ca si datorita mie filmul a avut destinul asta superb.

O: Cum a inceput colaborarea cu regizorul Cristian Mungiu?

T.C.: El ma stia din ce facusem pe la Porumboiu, din serialul de pe B1TV (n.r. „Lombarzilor 8”), m-a sunat si a insistat sa ma vada, si sa-mi gaseasca un rol. Mi-a spus: „Batrine, e un rol mic, sper ca nu ma refuzi”, „Nici o problema, ca-i mic, ca-i mare” si n-avea ce sa-mi ofere mai mult decit mi-a oferit. Dar pentru mine a fost mai importanta intilnirea cu el si se pare ca s-a deschis o intr-o colaborare viitoare.

O: In ce conditii s-a derulat filmarea?

T.C: O zi de filmare inseamna de dimineata pina noaptea, inseamna cel putin douasprezece ore, care sint destul de dificile. E vorba de rabdare, de atentie, de concentrare, sint momente in care stai si astepti, incarcat, emotionat si nu se intimpla nimic, sint momente in care esti chemat la cadre si deja esti obosit sau nervos, dar trebuie sa te eliberezi de toate starile astea ca sa poti sa faci momentul cerut.

O: Cind vi s-a oferit rolul, ati anticipat succesul filmului?

T.C.: Nu, pentru ca eu nu stiam in primul rind scenariul. Mie nu mi s-a dat si am inteles ca nimanui nu i s-a dat intreg scenariul. Doar paginile cu textul pe care il aveam si cu explicatiile de rigoare. Auzisem doar asa prin zvonuri de la echipa. Era spre finalul filmului cind am filmat eu, mai erau citeva zile si se termina de filmat, si mi-au spus ca va iesi un lucru foarte bun. Dar nimeni nu banuia destinul filmului. Stiam ca va iesi bine, dar laurii astia mari si multi nu-i prevedea nimeni.

O: Si apoi, cind s-a vazut rezultatul…

T.C.: N-a fost decit o mare bucurie, si pentru mine, pentru mine de doua ori, o data ca si Cristi e iesean, ca si mine, si a doua ca o bucata acolo de participare am avut si eu, un aport cit de mic la filmul asta.

„La noi gasesti subiecte horror la orice pas”

O: De ce ati jucat in productii de cinematografie de abia dupa intilnirea cu regizorul Corneliu Porumboiu?

T.C: N-am fost chemat pur si simplu. In general echipele de filmare se constituie la Bucuresti, „gastile” sint formate acolo, acolo se vad, acolo se stiu, un actor din cartierul Titan este mult mai aproape de locul de filmare decit un actor din provincie, si probabil e mai comod decit sa caute in tara.

Cu Porumboiu, cu Radu Munteanu, cu Cristi Mungiu, se face o deschidere de fapt. Ei au spart gheata si au inceput sa caute actori si in alta parte, in afara Bucurestiului. Nu pot decit sa ma bucur.

O: Cind vi s-a propus pentru prima data sa lucrati cu domnul Porumboiu?

T.C.: Cu Porumboiu am lucrat pentru prima data la un scurt metraj, „Calatorie la oras”, bine nu am avut un rol consistent, filmul fiind si scurt nici nu conta cit de mult apareai. A fost prima intilnire. Nu mi-am dat seama cit de bun regizor va fi. A fost o intilnire, sa-i spun asa, initiatica si pentru mine si pentru Cornel.

Cunoscindu-ma acolo, a pariat pe mine si pe Ion Sapdaru cu care colaborase tot in scurt metraje, si a pariat pentru niste roluri importante in primul lui film important de lungmetraj. Si pe banii lui, pentru ca e primul film romanesc facut in totalitate cu bani privati.

O: „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, „A fost sau n-a fost”, sint filme care au in substrat trecutul comunist. De ce credeti ca regizorii mizeaza atit de mult pe aceasta perioada din trecut?

T.C.: Pot sa banuiesc, exact ce-i in mintea lor nu stiu. Intimplator. Nu si-a propus generatia asta tinara sa faca filme despre trecutul comunist mai mult sau mai putin vechi; ma rog sint unele plasate imediat dupa Revolutie, altele inainte de Revolutie, filmul lui Porumboiu e plasat la saisprezece ani dupa Revolutie, dar, bine, substratul are legatura directa cu perioada de dinainte de 1989.

Cred ca nu s-au lamurit multe probleme in constiintele noastre ale romanilor, sint inca niste bube care ne framinta, si filmele astea nu fac decit sa puna niste semne de intrebare despre niste probleme care au ramas probleme in continuare. Si ele sint actuale. Filmul lui Mungiu are un asa efect, in afara tarii mai ales, pentru ca este despre o Romanie care a fost, dar care in mare parte mai exista in continuare.

O: Peliculele au succes in strainatate si datorita faptului ca tarile civilizate, in marea lor majoritate, nu s-au confruntat cu un astfel de regim politic?

T.C.: N-au cunoscut ororile astea, evident ca nu le-au cunoscut si de aceea filmul este un soc. In afara de structura lui, este facut asa (n.r. „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”) ca un thriller, dupa perceptele filmelor americane, hollywoodiene. Pina la un punct. Pina pe la jumatate, dupa aia filmul lui Mungiu devine altceva.

E un soc, mai ales ca oamenii stiu ca este facut dupa un caz real si strainii sint socati. Ei nu pot concepe ca la noi s-a trait asa. Dar la noi gasesti subiecte horror la fiecare pas, nu-i nici o problema. Lucruri care par incredibile pentru altii, la noi sint de domeniul firescului, a unei normalitati paradoxale.

„Nu e cazul sa mai fim vehementi”

O: De ce ati acceptat rolul Virgil Jderescu? Ce anume v-a atras?

T.C: Nu rolul in sine m-a atras, m-a atras scenariul. Cind l-am citit prima data, am ris cu lacrimi. Are foarte mult umor Corneliu Porumboiu, si cred ca cel mai mult m-a cucerit la Corneliu ca si scenarist si dupa aia ca regizor, faptul ca este blajin. E blind cu personajele, nu-i acuzator, cum s-a intimplat in majoritatea filmelor de dupa Revolutie, incepind cu Lucian Pintilie, care a fost foarte acuzator la adresa societatii romanesti, a oamenilor care locuiesc in tara asta. Corneliu e din alt aluat. Arata, ca sa zic asa, nenorocirea pe care o traim, dar o arata cu blindete. Adica ne mai da o sansa. Si asta m-a cucerit. Pentru ca si eu sint de formatie umanista, si nu sint atit de acuzator ca altii. Lucian Pintilie venea dupa o perioada de exil, un lung exil, in care-si cam pierduse putin din radacinile lui romanesti, cam pierduse putin contactul cu realitatea de aici. Si cind a venit si a vazut marasmul din Romania, a devenit vehement. Probabil generatia lui trebuia sa fie vehementa. E un regizor care s-a format in perioada stalinisto-comunista si a fost un luptator de rezistenta culturala in Romania. Dupa Revolutie, barometrele lui Mungiu, Porumboiu sint mai bune. Nu e cazul sa mai fim vehementi, dar e important sa nu uitam prin ce am trecut si prin ce trecem. Sint semnale de alarma in filmele astea si noi trebuie sa le percepem, noi romanii.

M-a bucurat ca un regizor are incredere sa-mi dea un rol de o asa importanta. Rolul era principal, scenariul era excelent, foarte foarte bun.

Chiar daca nu se facea un film, scenariul ala era extraordinar. Eu cred ca succesul filmului, cinzeci la suta era datorat scenariului.

O: Faptul ca personajul era bazat pe un caz real v-a influentat in vreun fel?

T.C.: Mie mi s-a dat tema pentru acasa, dupa ce am fost ales. Mi s-au dat niste casete cu inregistrari ale unor emisiuni din Vaslui si mi s-a spus: „Uite, el e omul, moderatorul de acolo. Studiaza-l. El trebuie sa fii”. Bine, nu intru totul neaparat, dar trebuia sa imprumut ceva din stereotipurile personajului real si din atmosfera acelei emisiuni absolut provinciale.

O.: Ce e mai aproape de personalitatea dumneavoastra? Drama din „432” ori sarcasmul din „A fost sau n-a fost”?

T.C.: Ca structura sint mai apropiat de Porumboiu, de stilul lui de a face filme si de personajele din filmele lui. Totusi, ambii regizori fiind moldoveni, iata ce intimplare, si eu fiind moldovean, ma regasesc in ambele stiluri.

Probabil de aia am si fost ales. Pentru ca eram actor iesean, ei aveau nevoie si de structuri interioare ca ale noastre, ca nu numai eu eram, erau mai multi actori din Iasi, si ca fizionomie. Nu puteau sa puna un om din Banat sau din Dobrogea sa arate a moldovean.

Omul din spatele cortinei

· Teodor Corban s-a nascut la Iasi pe 28 aprilie 1957. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, la clasa profesorilor Dem Radulescu – Dragos Galgotiu, in 1985. Anii care au urmat au fost petrecuti in Barlad, pe scena Teatrului „V. I. Popa”, si in Iasi la Teatrul National “Vasile Alecsandri”. · Dintre rolurile interpretate pe scena Teatrului National din Iasi, mentionam urmatoarele: Caliope – „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi, regia: Sorana Coroama Stanca – 1996; Nae Girimea – „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale, regia: Sorana Coroama Stanca – 1997; Coana Chirita – „Chirita in provintie” de Vasile Alecsandri, regia: Ion Sapdaru – 1997; Profesorul – „Lectia” de Eugen Ionescu, regia: Ion Sapdaru – 1998; Sarikov – „Inima de ciine (O istorie monstruoasa)” dupa Mihail Bulgakov, regia: Ion Sapdaru – 2003; Balanzone – „Petitoarele” dupa A. Tzagareli, regia: Ion Sapdaru – 2006; Viktor Puhov – „Auditia” de Alexandr Galin, regia: Claudiu Goga – 2007. · S-a remarcat in filmul „4 luni, 3 saptamini si 2 zile” al lui Cristian Mungiu, laureat al premiului Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din acest an si in productia „California Dreamin’(Nesfirsit)” a lui Cristian Nemescu, de asemenea premiata in cadrul aceluiasi eveniment, de data aceasta la categoria „Un Certain Regard”. · Teodor Corban a fost distribuit in rolul principal in pelicula din 2006 „A fost sau n-a fost”, dupa succesive colaborari cu regizorul Corneliu Porumboiu.

„Noi actorii, daca mai existam, existam datorita nebuniei din noi”

O: De ce ati ales teatrul de la bun inceput?

T.C.: Pentru ca este mirajul asta al succesului, al aplauzelor, al florilor. Asta se vede din afara, mai ales cind esti pusti. Asta am vazut si eu. Insa viata unui actor nu e facuta numai din lauri, din aplauze si din bucurii. Sint multe amaraciuni, mai ales acuma dupa Revolutie actorii sint chinuiti in tara asta. Si daca mai existam, existam datorita nebuniei din noi.

Nu putem face meseria asta neaparat pentru cariera, pentru ca este iluzorie o cariera in Romania, si nici pentru argumentele materiale, care sint la fel de iluzorii.

O: Cum au fost anii in care actorul Dem Radulescu v-a fost profesor?

T.C.: Era o perioada frumoasa a teatrului in cind am facut eu Institutul. Eu am terminat in ’85. Erau ani frumosi. Chiar daca nu aveam ce minca, alimentarile erau goale, lumina la doispe’ se lua, apa calda nu exista, teatrul se facea cu bucurie. In perioada aia erau profesori foarte buni la facultate, noi ca studenti si atunci aveam argumente de a fi revoltati.

Dar daca privim ce este astazi in institutele de teatru si uitindu-ma in urma la ce era in perioada mea cred ca am trait o perioada fertila, buna. Si sa ai un profesor ca Dem Radulescu nu era de ici, colo. Colegii lui Dem Radulescu, profesorii, erau Olga Tudorache, Amza Pellea, Marin Moraru, nume grele ale teatrului romanesc. Aveai maestri de la care sa furi. Aveai oameni care sa te inspire. Erau aproape ca niste statui in jurul nostru si noi eram sfirsiti. Cind intra Dem Radulescu in clasa, eu nu ma puteam concentra; cam doi ani n-am putut sa fac nimic la scoala. Rideam ca prostul. Nu puteam sa ma detasez de imaginea lui de pe ecran sau de pe scena, cind il vedeam in carne si oase aveam senzatia ca vad personajele lui. Si stirnea risul. Oricum el avea un umor genial. Era unul dintre actorii geniali comici romani. Dar am furat de la el cit s-a putut, si mi-a dat si el cit de mult a putut.

O: Regretati ca n-ati ramas definitiv in Bucuresti?

T.C.: N-am vrut niciodata sa ramin in Bucuresti, iar la Iasi n-am venit ca imi placea Iasul in mod special, am venit pentru ca aveam buletin de Iasi. In perioada aia era aproape imposibil sa te duci in alt oras mare. Pina la Iasi am fost trei ani in „surghiun”, trei ani de stagiu la Birlad si de acolo am plecat la Constanta, unde era asa o emulatie artistica, vroiau sa vina niste regizori tineri, mai multi actori tineri si sa facem cam ce-a fost Piatra Neamtul pe vremuri: un nou val de actori de teatru proaspat. N-a iesit si m-am intors la Iasi.

O: De care dintre piesele in care ati jucat va este si acum dor?

T.C.: Una a fost Chirita, nu ca si creatie din partea mea, pentru ca nu e un personaj foarte dificil, paradoxal, chiar daca un barbat joaca o femeie, nu e atit de dificil. Ma bucura personajul gindindu-ma ce sali pline erau si ce aplauze erau la scena deschisa sau la final. Mi-e dor de astfel de spectacole, si de astfel de roluri. Mi-e dor de sala mare a Teatrului (n.r. Teatrul National „Vasile Alecsandri”) care acum e in renovare.

Din pacate, chiar daca avem bucurii, le avem in sali mai mici si aplauzele si ele sint mai mici, proportionale cu sala. Iar roluri au fost. A fost „Inima de ciine”, in care am jucat Sarik, personajul central, eram un om care se transforma in ciine si viceversa, si el e un rol care mi-a adus mari satisfactii.

O: Privind in urma, ce-a fost cel mai greu?

T.C.: Sa lucrezi cind nu-ti place regizorul, sau ideea spectacolului. Se stie, daca nu-ti place, nu va iesi bine. E o meserie parsiva. Pentru ca daca n-o faci cu toata fiinta, cu toata pasiunea, in final te tradeaza.

Tot ce mi se intimpla bun pe lume, mi se intimpla datorita lui Corneliu Porumboiu

O: Ce loc ocupa televiziunea in cariera actorului Teo Corban? T.C.: Seamana cu ce se intimpla la filmare, cind esti angajat intr-un film ca sa zic asa. Dar este mult mai alerta. E de o suta de ori mai repede totul. Nu ai timp sa digeri, sa macerezi un personaj, sa gindesti un text acasa, nu. In patru zile, noi faceam 45 de minute de film, cit dura un episod. Iar un film normal de lungmetraj care dureaza o ora jumate se face cam in doua luni, doua luni jumate. E o proba de rezistenta. Sa fii tot timpul concentrat, tot timpul sa fii talentat, inspirat, sa nu te doara nimic, sa ai relatii bune cu toata echipa. E foarte important sa te intelegi cu toti si toti sa te ajute. O: Cine v-a propus sa jucati in serialul „Lombarzilor 8”? T.C.: Tot ce mi se intimpla bun pe lume, de vreo doi trei ani, de cind am inceput sa joc in filme, mi se intimpla datorita lui Corneliu Porumboiu, care m-a descoperit la patruzeci si cinci de ani. Si de atunci mai primesc telefoane, mai primesc contracte. Cineva m-a vazut in filmul lui Porumboiu, in „A fost sau n-a fost”, si fara nici o proba m-a luat in rol principal in serial. A fost poate si o doza de risc, dar a fost o doza mare de incredere pentru mine. O: Cum a decurs lucrul in echipa lui Titus Muntean? T.C.: Problema a fost la inceput. Au fost cinci regizori pe toata perioada filmarilor. Serialul s-a facut in trei luni jumate si din motive tehnice in primul rind, nu putea un singur regizor sa regizeze toate episoadele. Unul filma, dupa aia intrerupea filmarile, trebuia sa faca montajul o saptamina si urma altul. Problema a fost la inceput cu primii doi regizori, care erau cei mai importanti, ei au pus bazele serialului, ca stil, ca atmosfera. Urmatorii trebuiau sa se supuna rigorilor pe care noi actorii le stiam deja. Ei preluau din mers ceea ce era deja cladit in noi. Noi deja aveam personajele, eu functionam ca un personaj si pe strada si acasa, si cind ma duceam la cadru regizorul ma intreba „cum se simte personajul tau, cum ar trebui sa faci aici?” Si eu ii spuneam. O: Descrieti-mi rolul dumneavoastra. T.C.: Toata povestea serialului era despre o familie din zilele noastre, cu problemele diurne, mai mult sau mai putin spectaculoase, probabil serialul a cistigat prin realism, prin sinceritate, si personajul asta, Vasile Matei, inginer constructor, care dupa Revolutie a trebuit sa se reorienteze, nu mai erau marile santiere unde sa lucreze, si lucra si el pe la firme din astea mai mici care faceau vile pentru „barosani”. E un om intre doua virste, un om care a trebuit sa-si schimbe mentalitatea din mers, un om depasit de evenimentele care se intimpla in jurul nostru, un om care nu se intelege cu copiii care au crescut foarte mari, si sint foarte supusi vremurilor si modelor. Bine, conflictul de baza era intre mine si Ilinca, sotia din film, un asa-zis divort pe care il dorea ea, si eu Vasile nu intelegeam niciodata, pina s-a terminat serialul eu n-am inteles de ce ea a divortat de mine. Mie mi-a placut. M-a si speriat personajul, pentru ca nu prea avea legatura cu mine, cu Teo Corban. Un om mai obtuz, mai inchis, nu e firea mea, un om care-si ineaca amarul in niste pahare de votca, nu e firea mea, eu sint un tip asa extrovertit in general. Am lucrat mult sa construiesc un personaj valid, valabil si plauzibil, chiar daca in resorturile intime, nu semana cu mine.

Funny

Partidele politice au ametit ideologiile

• Interviu cu Adriana Saftoiu, fost consilier al presedintelui Traian Basescu

Zece ani a fost o „voce a puterii”, timp in care cel mai greu a fost sa-i convinga pe jurnalisti de lucrurile simple. Recunoaste ca in România regulile nu se respecta, cu atit mai putin in viata politica, motiv pentru care oamenii inca mai prefera sa aleaga „raul cel mai mic” atunci cind voteaza. Nu condamna interesul opiniei publice pentru viata personala a presedintelui, in conditiile in care nu se manifesta excesiv. Cit despre motivele demisiei din functia de consilier al primului om in stat, Adriana Saftoiu admite ca „realitatea in momentul de fata e una, iar adevarul meu e altceva”.

In România, regulile se respecta foarte greu

OPINIA: I-ati numit pe consilierii si purtatorii de cuvint ai oamenilor politici „vocile puterii”. Nu credeti insa ca puterea este transferata de fapt in miinile lor atita timp cit ei sint cei care le creeaza imaginea?

ADRIANA SAFTOIU: Cred ca o parte din putere este transferata si in miinile lor si tocmai de aceea este foarte important modul in care iti alegi purtatorul de cuvint, cel care te reprezinta de fapt in fata opiniei publice, in relatia cu presa.

O.: Sint eficienti datorita faptului ca ei cunosc foarte bine mentalitatea celui pe care il reprezinta?

A. S.: In cartea mea spun la un moment dat ca un purtator de cuvint nu poate fi mai bun decit e lasat sa fie. In sensul ca, dincolo de greselile pe care si le poate asuma el, sint greseli generate de lipsa de comunicare chiar cu persoana pe care o reprezinta, de faptul ca nu are un acces nemijlocit, as putea spune, la informatie. Si desigur ca prestatia lui lasa mult de dorit, pentru ca atunci cind un purtator de cuvint se rezuma doar la a prezenta niste mesaje, uneori si ele foarte incriptate, si nu raspunde la acele intrebari de detaliu, lasa loc la foarte multe speculatii. Si cel mai grav e cind lasi speculatiile sa existe; si ele, in general, exista pentru ca cel care ar trebui sa gestioneze aceasta relatie publica, repet, nu are suficiente informatii. Pentru ca, sigur, pe ziarist, pe cetatean ii intereseaza cum s-a ajuns si ce anume urmaresti prin acea decizie. Nu ajunge sa spui „am hotarit”. Trebuie sa spui si pe ce te-ai bazat cind ai hotarit si unde vrei sa ajungi cu acea hotarire.

O.: Ce ar putea determina lipsa de comunicare dintre politician si purtatorul de cuvint?

A. S.: Nu cred ca ei fac acest lucru foarte constient, ci dintr-o suficienta pe care o au. Am auzit adeseori politicieni care spun „oricum pe ziaristi nu-i poti multumi”. Chiar daca lucrurile ar sta asa, nu este o scuza pentru a nu oferi suficiente informatii. Eu spun la un moment dat in carte ca un purtator de cuvint trebuie sa fie transparent atit cit ii permite functia. Sint si lucruri care intr-adevar nu pot fi spuse intotdeauna sau nu in momentul in care ar vrea jurnalistul. Dar cred ca se face un exces prea mare din secretizarea unor evenimente. As da un exemplu minor: ziaristii afla ca doi oameni politici s-au intilnit. Si faptul ca nu se confirma acea intilnire, se dau citeva detalii, ii face pe ziaristi sa-si imagineze nu stiu ce monstri pina la urma.

Nu de putine ori asistam la crize de comunicare. Aceste crize de comunicare sint urmarea faptului ca nu sint gestionate in timp util evenimente sau lucruri. Si putem lua de la banalul caz cu presedintele in momentul in care a avut hernia de disc. Ei bine, faptul ca nu s-a comunicat eficient in primele 24 de ore despre starea presedintelui, despre situatia lui despre de ce trebuie sa se opereze aici sau de ce nu trebuie sa se opereze aici, a facut ca in 24 de ore piata sa fie plina de foarte multe speculatii. Si atunci efortul de a gestiona o asemenea situatie este dublu.

O.: Cui ii apartine greseala de a nu se fi comunicat la timp acele informatii?

A. S.: In Romania de obicei regulile se respecta foarte greu. Oamenii vor foarte usor si foarte repede sa-si faca imagine pe seama chiar si a unei boli, de exemplu. Si atunci s-a dorit concentrarea in mina unor oameni a acestei informatii, ea n-a putut fi gestionata de administratia prezidentiala de unde presa astepta sa primeasca informatii. Si pur si simplu trebuie sa recunosc ca a fost o lipsa de comunicare intre noi si medici si care au generat in lant o groaza de speculatii dupa care a trebuit sa muncim putin sa oprim tavalugul, cind toate lucrurile astea nu s-ar fi intimplat daca, nu-i asa, am fi avut cu totii acces, in egala masura, la informatii, am fi stabilit cine comunica, cui, ce comunica, cum comunica. Sint citeva reguli foarte simple pe care, daca le respecti, lucrurile se pot simplifica.

O.: De ce acest interes continuu pentru viata personala a presedintelui?

A. S.: E normal pe de o parte sa fie asa pentru ca si in alte tari atentia presei, a opiniei publice fata de presedinte sau de un prim ministru este la fel de mare. Doar ca din nou exista reguli pe care in le incalca si unii si altii si dupa aceea, pentru toate crizele care se creeaza, se arunca vina dintr-o parte in alta. Asta e, in mod evident functia de presedinte te obliga la niste incorsetari. Nu poti fi acelasi om liber, nu poti sa ai pretentia sa fii un cetatean normal pentru ca nu mai esti, nimeni nu te mai trateaza ca pe un cetatean normal, ci ca pe un presedinte si, la rindul lor, jurnalistii trebuie sa inteleaga ca sint niste limite, niste bariere chiar si atunci cind e vorba de viata privata a unui om politic, chiar presedinte fiind.

Politicienii s-au jucat foarte tare cu propriul lor electorat

O.: Ati observat o serie de greseli tactice in deciziile politice ale presedintelui din ultima perioada. La ce anume va refereati?

A. S.: Nu as vrea sa vorbesc despre ele.

O.: Care credeti ca vor fi atunci noile strategii de imagine pentru Traian Basescu?

A. S.: Eu nu sint o adepta a acestor antepronuntari, ca sa spun asa. Stiu doar ca e nevoie de intrarea Romaniei in reguli, in norme. E obligatoriu sa le stabilim, e obligatoriu sa stim ca institutiile functioneaza si ca inclusiv cei din institutii se supun acelor norme si ca le respecta si ca e totusi cazul sa trecem de la acest discurs politic care se reflecta deja si in modul in care stabilim relatii interumane, de la aceasta polarizare si conflictualizare, cred ca trebuie sa ne deschidem si mintile si sufletul, sa incepem sa auzim. Pentru ca nu e de ajuns sa ai doar urechea deschisa, trebuie sa ai si mintea si sufletul, iar din pacate am senzatia ca sintem in situatia de a nu mai auzi ce se spune, ci numai cine spune. Avem prea multe convingeri si certitudini, acceptam prea greu argumentele si contraargumentele.

O.: Alegerile se fac asadar in functie de simpatii si antipatii?

A. S.: Nu, de raul mare si raul mic. Sint oameni care spun „mie nu-mi place politicianul X, dar ma enerveaza celalalt, si daca ala ma enerveaza, voi vota cu asta”. Din pacate, partidele politice s-au jucat foarte tare cu propriul lor electorat, au ametit pur si simplu ideologiile, programele. Sigur, exista un set de teme de interes national, pentru ca, daca sintem atenti, vom vedea ca toate partidele de la dreapta la stinga vorbesc despre nevoia reformei in educatie, in sanatate, de o agricultura moderna. Toata lumea cade de acord asupra acestor principii, si cu toate acestea, nu se intimpla nimic. Desigur ca sint teme de interes national unde e nevoie de acest consens al partidelor politice, dar diferentele le fac de obicei ideologiile, platformele. Noi nu sintem constienti de platforme, de ideologii. Noi selectam citiva oameni pe care fiecare ii transforma intr-un „tatuc” si spune „acela poate sa-mi rezolve mie problema”. Dar noi va trebui sa invatam ca cei care ne rezolva problemele, degringolada noastra, acest vacarm, sint efectiv regulile, normele. Pentru ca e foarte interesant ca noi aplicam in familiile noastre un anumit tip de rigoare. Ii cerem copilului sa se duca in mod cuviincios la scoala. Interesant este ca la nivelul societatii nu cerem aceeasi cuviinta de la noi si apoi de la ceilalti. Asteptam mai mult de la ceilalti si mai putin de la noi.

In strainatate, nimeni nu vede schimbarea echipelor ca pe o pierdere totala

O.: Plecarea dumneavoastra de linga presedinte a facut subiectul speculatiilor in presa. Cum comentati ceea ce s-a spus atunci?

A. S.: Am descoperit, dupa cei zece ani de stat in structurile puterii, ca uneori cel mai greu lucru era sa-i conving pe ziaristi de lucrurile simple. In spatele lucrurilor simple ei vedeau niste strategii machiavellice. O gafa incercau sa spuna ca n-a fost o gafa, ci a fost pusa la cale ca sa socheze. Asa e si cu mine. Imi dau seama ca realitatea in momentul de fata e una, iar adevarul meu e altceva. Va trebui sa am rabdare ca timpul sa confirme ce si cum.

O.: Ce ar putea insemna lungul sir de demisii din functia de consilier al presedintelui Traian Basescu?

A. S.: E o institutie grea. Poate ca unii dintre cei care au demisionat mai repede, mai tirziu, probabil ca n-au evaluat exact ce inseamna aceasta institutie. Si cred ca facem prea mult caz de acest tip de demisii sau de plecari pentru simplul motiv ca in alte tari, in asemenea institutii, echipele se schimba odata la un an, la doi ani si nimeni nu le vede ca pe o Apocalipsa, ca pe o pierdere totala.

O.: Pina la ce punct putem vorbi de autoritatea unui consilier de imagine, avind in vedere ca exista oameni politici care prefera sa ia deciziile fara o consultare prealabila. Ma refer aici la episodul gratierii lui Miron Cozma de catre Ion Iliescu.

A. S.: Exista o influenta in mod inevitabil, dar sa nu uitam un lucru, consilierul e facut sa ajute, nu sa detina locul respectivului politician. Pina la urma, acest politician a fost votat, el da socoteala public de greselile pe care le-a facut, el aduna punctele pentru succesele lui. Pina la urma el decide cit si cum se lasa influentat, dar de aceea ai o echipa de consilieri, ca sa fii sigur, ca sfatuindu-te cu ei, sa iei o decizie.

O.: Dar cind hotarasc sa actioneze pe cont propriu?

A. S.: E treaba lor. Politicianul e cel care iti cere votul, pe el il votezi, si isi asuma gesturile.

O.: Cum ar trebui sa privim cartea „Vocile puterii”? Este un manual pentru cei interesati de PR politic? Sau mai mult decit atit, rezolva dileme din spatele deciziilor politice ale timpurilor?

A. S.: E o carte care combina sa spunem cel putin doua lucruri: o data partea de comunicare, cu experienta celor saisprezece purtatori de cuvint, de unde cel putin cei care sint pasionati si interesati de domeniu pot afla ce greseli si ce lucruri bune s-au facut, si pe de alta parte mai exista si celalalt element in care unii dintre ei vorbesc si despre culisele unor decizii, despre evenimente petrecute si pe care unii le-au uitat, nuante pe care nu le cunosteam atunci. In plus, ei au un avantaj de a fi credibili, fiecare dintre ei se afla la un interval destul de mare de momentul incheierii mandatului, adica au avut posibilitatea sa se sedimenteze lucrurile si sa fie oarecum obiectivi, detasati de evenimente. Din punctul asta de vedere, am selectat purtatori de cuvint cu misiune incheiata si nu in timpul misiunii, pentru ca mie nu mi-e foarte usor sa vorbesc despre perioada in care am lucrat cu presedintele Basescu, atita timp cit este supusa unui subiectivism, cu bune si cu rele.

„Pregatirea” pentru presedinte

Adriana Saftoiu s-a nascut la data de 11 septembrie 1967 in orasul Dej (judetul Cluj). A absolvit in anul 1993 Facultatea de Litere, sectia romana-spaniola, a Universitatii din Bucuresti. Intre anii 1993-1998 a lucrat, ca ziarista, la agentiile de presa ROMPRES si MEDIAFAX. In perioada 1998-2000 a indeplinit functiile de Secretar de stat si purtator de cuvint al Guvernului. A fost numita director de cabinet al Ministrului Transporturilor, Traian Basescu (2000-2001) si, in urma alegerilor din 2004, a fost aleasa ca deputat de Bucuresti pe listele Aliantei Dreptate si Adevar PNL-PD. Doi ani mai tirziu, la data de 21 decembrie 2004, Adriana Saftoiu a fost numita in functia de consilier prezidential si purtator de cuvint al Presedintelui Romaniei, sef al Departamentului de Comunicare Publica. La momentul demisiei, in martie 2007, consilierul presedintelui Romaniei a invocat motive de natura personala, declarind urmatoarele: „E doar o masura administrativa. Ramin in continuare un sustinator al politicii si proiectelor lui Traian Basescu”. Adriana Saftoiu este autoarea cartii intitulate „Vocile puterii”, in paginile careia se regasesc istoriile celor mai influenti purtatori de cuvint din anii nouazeci si pina in prezent.

Trei zile de jazz cu “Richard Oschanitzky”

Au aratat exact ce inseamna sa fii original si, mai presus de toate, in cite moduri poti sa interpretezi un gen muzical aflat la granita cu alte curente. Si pentru ca termenul-cheie al unui eveniment de talie internationala a fost unicitate, artistii au demonstrat ca singura modalitate prin care iti poti dovedi originalitatea este sa-ti lasi o parte din suflet in cintecele adunate in repertoriu. In perioada 24-26 mai, in Sala Studio a Televiziunii Române, Iasul a trait pe ritm de jazz.

Daca ai incerca sa-l definesti, cel mai probabil ai gresi. Dar nu pentru ca nu ti-ai gasi cuvintele, ci pentru ca mult prea multe trebuie alese asa incit ideea ta despre ce inseamna muzica de gen sa fie cit de cit adevarata. Cea mai sincera declaratie, referitoare la imposibilitatea de a explica cumva nebunia de sunete, a fost a lui Marcel Stumpf, directorul Goethe Zentrum: “Nu este doar un termen. Ca sa intelegi jazz-ul trebuie sa-l simti”. Exact ce au incercat sa le induca spectatorilor artistii romani si internationali sositi la Iasi pentru trei zile de Festival “Richard Oschanitzky”, eveniment organizat de TVR Iasi, in colaborare cu Radio Iasi, Goethe Zentrum si Centrul Cultural Francez.

In acordurile instrumentelor, publicul a simtit alaturi de maestrii de pe scena sentimente dintre cele mai contradictorii: bucurie care atinge cote maxime si opusul ei, o tristete adinca, tensiune mocnita si mai apoi o stare de eliberare frenetica. Sint paradoxurile unei acustici ce poate nici nu are nevoie de prea multe explicatii. E de ajuns sa inchizi ochii si sa te lasi in voia cintecelor de la inceput si pina cind se sting si ultimele aplauze.

Maestrii improvizatiei

Aflat la cea de-a noua editie, Festivalul International “Richard Oschanitzky” a inceput cu o forta incredibila, odata cu recitalul formatiei Trigon din Republica Moldova, grup considerat a fi un fenomen al jazz-ului modern datorita improvizatiilor si a manierei originale de a interpreta folclorul.

In seara de joi, cei prezenti au ascultat printre alte creatii, o varianta unica a melodiilor “Ciocirlia”, “Haulita”, “Lume, lume” si “Blues japonez”, acompaniate de ovatiile din public. Dinamismul interpretarii din prima parte a manifestarii a fost in cele din urma temperat de acorduri lente, mult mai romantice, cind Paul Babici si Lucian Darie au cintat despre o iubire ideala, inviata pe ritmuri de soul si pop.

Intrerupte din cind in cind de comentariile joviale ale prezentatorului Florian Lungu, secventele muzicale nu au fost lipsite insa de incidente, mascate pe cit posibil de chitare. Vocalistele si-au pierdut pe alocuri cuvintele, dar au mizat pe calitatea fascinanta a creatiilor de a le permite sa-si repare “greseala” in cel mai estetic mod cu putinta si mai mult decit atit, in cazul Doinei Spataru, sa arate un talent nativ valorificat in piesele vechi romanesti. Grupul format din Eugen Gondi, Ion Baciu Jr. si Pedro Negrescu a fost secondat de tinerii artisti de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, intr-un prim “examen al celor care se apropie de lumea jazz-ului”, dupa cum a lasat sa se inteleaga inconfundabilul prezentator. A urmat una dintre cele mai inedite reprezentatii, si poate singura din intreg evenimentul care a adus pe scena un numar record de instrumente de percutie.

La granita dintre genurile muzicale

Exista un singur termen care ar putea totusi sa descrie piesele Festivalului. Iar acela e originalitate, daca luam in considerare multitudinea interpretarilor unui gen aflat mai degraba la granita dintre multe alte curente. Poate fi blues, pop, soul, etno, toate impreuna sau poate ceva mult mai special ce nu poarta inca vreun nume.

Cert este ca jazz-ul se cinta in concordanta perfecta cu ceea ce simte cintaretul. Ar putea fi o regula acceptata de comun acord. Si totusi, sint oameni facuti pentru a incalca si minimele rigori. Cum este cazul cvartetului Boxer din Germania, autorii unei reprezentatii parodice, dar de efect, potrivit reactiilor din public. Impreuna au adus in atentia celor prezenti un repertoriu socant, desprins parca dintr-o comedie absurda, au extaziat spectatorii si le-au aratat ce inseamna sa fii altfel. La capatul isteriei produse, formatia Daniel Givone din Franta a reusit sa vindece.