Opinia Catalinei

Daca vrei scurtatura spre cretinizare, deschizi televizorul - interviu cu scriitorul Radu PARASCHIVESCU

2008-05-08T06:55:00.000-07:00

Personajele lui Radu Paraschivescu nu sunt unice si nici agreabile. Le-ai putea lesne intilni pe strada, la scoala sau in bloc, linga tine sau undeva departe in alt oras. Sint oameni fascinati de propria persoana, paranoici, hoti sau nesimtiti, anonimi sau figuri cheie in stat. E greu sa-i ignori si e si mai dificil sa nu-i transformi in tinta ironiilor. Scriitorul nu crede insa ca romanele sale ar avea vreo functie punitiva. Umorul are efect terapeutic in cel mai bun caz si e de scurta durata avind in vedere ca aberatiile se transforma in norme pe zi ce trece. Fapt care produce in cele din urma o tristete adinca si un soi de neputinta. Ar trebui atunci sa o luam iarasi de la zero si sa ne aducem aminte de lucrurile marunte.
Nu sint atit de indragostit de mine insumi incit sa cred ca prin ceea ce scriu pot schimba ceva
OPINIA: Domnule Radu Paraschivescu, in cartile dumneavoastra tratati lipsa de moralitate si ingustimea intelectuala cu un umor absolut fascinant. Ne poate ajuta hazul sa supravietuim mai bine?
RADU PARASCHIVESCU: Sigur, daca vrem sa ne alintam, putem sa spunem ca facem haz, ca ne amuzam, ca practicam o scrima de asta foarte greu de parat si-n felul asta rezolvam toate problemele din jur. Asta ar fi o gindire pur utopica, noi stim de la englezi ca utopia inseamna paradisul prostilor, insa e bine sa revenim in actualitate. Eu pur si simplu ma simt mai bine scriind in registrul comic. Simt ca asta este tonul pe care il stapinesc mai bine, subiectele pe care le am sint subiecte din Romania de azi, multe dintre ele ambalabile in haine comice; gasesti cite un subiect la fiecare colt de strada, exista un spatiu viu, populat de oameni nastrusnici, si atunci cred ca abordarea comica este ce mai potrivita. Nu sint insa atit de indragostit de mine insumi incit sa cred ca prin ceea ce scriu pot schimba ceva. Nu. Daca prin ceea ce scriu cistig un public, impun un stil de a scrie, si sint rasplatit de risul oamenilor si de vinzarea exemplarelor, atunci se cheama ca am facut un lucru folositor.
O.: Si totusi se pare ca sarcasmul nu este suficient pentru a opri ascensiunea rapida a impostorilor, oriunde s-ar afla ei, in politica sau in alte domenii.
R.P.: Risul ar trebui sa biciuiasca, latinii spuneau ca rizind indreptam moravurile, alea probabil ca erau niste moravuri indreptabile. Acum daca rizi o faci terapeutic eventual, o faci pentru ca ai nevoie la un moment dat de o supapa ca sa nu explodezi. Nu cred ca sintem in situatia de a corija vicii, hibe, mari derapaje printr-un text, printr-o abordare ironica. Exista un soi de solidaritate intre cel care scrie si cel care citeste, exista un fel de fior empatic care se instaleaza intre ei si dau ca exemplu aici "Ghidul nesimtitului" in care oameni care au recunoscut episoade din viata lor evident au spus "uite ca li s-a intimplat si altora". Cartea a fost depasita din ziua publicarii intr-un fel, intotdeauna se intimpla altele si altele, conditia de locatar al unui bloc produce tot felul de lucruri altadata neverosimile, si aici discutia e un pic mai ampla. Eu chiar am structurat "Ghidul nesimtitului" pe capitole si unul dintre capitole era dedicat vietii la bloc. Viata la bloc nu era o gluma, viata la bloc e de fapt o tristete, pentru ca reflecta modul in care o lume s-a stricat. Era lumea interbelica, lumea de dinainte de razboi, care a fost reformatata, fara discernamint, fara criterii, si rezultatul a fost odios. Ceea ce vedem astazi pe trotuare, in marile orase, incepind cu Bucurestiul, este una dintre consecintele triste ale unui mod despotic, irational, abuziv de a concepe lucrurile.
Pune-i unui om un microfon in mina si o sa vezi cit e de paranoic
O: Scrierile lui Radu Paraschivescu te fac sa te simti inteligent spunea Marius Chivu, afirmatie pe care o aprob recitind cel putin "Fie-ne tranzitia usoara". Cartea distreaza, dar lasa in acelasi timp iti lasa un gust amar vazind care ne sint figurile publice. Am fi indreptatiti oare sa le desconsideram total dupa o trecere in revista a "perlelor"?
R.P.: Nu le desconsideram noi, ci se autodesconsidera. Si aici sint doua lucruri care trebuie observate. Unul e felul in care paranoia functioneaza. Exista o vorba care spune pune-i unui om un microfon in mina si o sa vezi cit e de paranoic. Pentru ca oamenii se simt imputerniciti sa declare, sa-si asume tot felul de lucruri; sa se simta investiti cu tot felul de misiuni si atunci, stiind ca sint urmariti de un public mai mic sau mai mare, se produc. Asta ar fi un lucru ingrijorator.
Celalalt lucru ingrijorator si mai neplacut este disparitia criteriilor. "Fie-ne tranzitia usoara" nu este doar o sageata impotriva clasei politice. Acolo exista ziceri nesabuite din partea mai multor figuri publice. Exact aici este problema. Cartea arata ca discursul public s-a surpat, s-a deteriorat, s-a delegitimat. Partea trista este ca oamenii pe care eu i-am citat in "Fie-ne tranzitia usoara" sint oameni reprezentativi. Sint oameni pe care noi i-am legitimat si care acum se comporta ca purtatori de stindard, ca oameni care reprezinta ceva. Or, criteriul reprezentativitatii este strain multora dintre ei.
O: Romania e pulsatila si e absurda. Dar mai este generatoare de mari istorii?
R.P.: Este in orice caz generatoare de povesti. Si cred ca asta este una dintre marile virtuti ale Romaniei, pentru un scriitor. Este un spatiu care iti ofera povesti, subiecte. Daca ai, si aici eu sint un fericit, ochi si urechile bine calibrate, daca ai ceea ce se cheama vocea strazii si urechea strazii, atunci subiectele vin singure.
Nici macar nu-ti mai trebuie o mare inspiratie, iti trebuie un bun spirit de observatie si umor.
“Stati linistiti, treceti printr-un soi de modernizare a mijloacelor, nimic mai mult”
O: Destinul cartii a fost pus de nenumarate ori sub semnul intrebarii. E interesant de vazut care ii va fi viitorul avind in vedere ca media deja i-a anulat suprematia.
R.P.: Ma simt incomod cind sint pus sa asigur propagarea unei viziuni catastrofice. Mai ales ca i s-a cobit cartii de vreo zece ani, cinspe ani incoace, s-a spus ca o sa dispara si ea si biblioteca si autorul ca instanta chiar daca au venit oameni gen Umberto Eco si au spus stati linistiti, treceti printr-un soi de modernizare a mijloacelor, nimic mai mult, n-o sa dispara scriitura. N-a disparut in America unde lucrurile sint cel mai avansate tehnic, n-o sa dispara nici aici. Am avut crispari, am avut retineri. Nu cred ca va fi vorba de un viitor vitreg, nu cred ca scriitorul va fi napastuit, nu cred ca va disparea, ca va fi un fel de dinozaur care nu va rezista diluviului, cred in schimb ca el va trebui sa-si caute atent mijloacele de exprimare si mai ales mijloacele de petire a publicului pentru ca aici mi se pare o miza interesanta.
Scriitorul nu va mai fi un om care va lucra pe cont propriu, o va face inconjurat de un aparat de marketing, de promovare, o va face cautindu-si un public la fel cum cauti lungimea de unda optima pentru un post de radio.
Cind un profesor universitar poceste sensul cuvintelor, atunci e cazul sa cazi pe ginduri
O: Am putea spune ca asistam la nasterea unui hibrid? Literatura pare construita mai mult pe investigatia jurnalistica, iar jurnalismul devine noua forma de literatura.
R.P.: E interesant si chiar ma pregateam sa spun lucrul asta in cadrul conferintei. E posibil sa avem tendinta asta din ce in ce mai pronuntata, pentru ca multi oameni care sint scriitori sadea sint de fapt si ziaristi, sint de fapt si eseisti, sint de fapt lideri de opinie desi mie expresia mi se pare neplacuta. Oamenii astia deja au invatat sa gindeasca textul in limitele unor conventii: numar de semne, supletea frazei, concizia frazei, nu mai spun ca scriu cu ochii pe ceas pentru ca trebuie sa plece ziarul, nu-si pot permite sa intirzie. Or, lucrul asta repetat saptaminal, bisaptaminal creeaza deprinderi. Si e posibil sa avem scriitori cu vivacitate multa, scriitori reporteri cum spuneti, in orice caz scriitori care sa fie foarte foarte atenti la cele mai mici ticuri ale lumii inconjuratoare.
O: Asocierea facuta adineauri e intemeiata si pe senzatia pe care mi-au dat-o cartile dumneavoastra ce par mai curind o serie de reportaje.
R.P.: Sint carti scrise cu ochii si urechile larg deschise spre strada, spre oras, spre Romania poate e mult spus, spre Bucuresti in primul rind, exista aici o curiozitate in ceea ce ma priveste, eu inca nu am explicat-o si anume cartea cea mai valoroasa din punctul meu de vedere are vinzarile cele mai mici. E vorba de "Bazar bizar" care cred ca intr-adevar inseamna un text bun, valabil si acum si valabil si peste zece ani sa zicem. Explicatii exista, la "Ghidul nesimtitului" de exemplu a impus titlul, toata lumea a cautat legenda din spatele titlului si multi s-au simtit indusi in eroare, crezind ca este un ghid de atingere a performantei in nesimtire, iar "Fie-ne tranzitia usoara" si "Mi-e rau la cap, ma doare mintea" sint carti la care meritul meu e minor.
Sint de fapt volume colective, iar semnatarii sint doamna Zavoranu, doamna Groza, domnul Becali, domnul Vanghelie si ceilalti domni si doamne, toti persoane de bine. Eu am fost doar cel care a antologat si a facut trierea pentru ca din o suta de mii de enormitati, a trebuit sa aleg o mie.
Fiind si cronicar TV si facind baleiajul asta saptaminal al posturilor TV, m-am obisnuit cu lucruri naprasnice din partea unor oameni de la care nu prea te astepti. Daca un fotbalist vorbeste prost, nu conteaza, treaba lui e sa dea cu piciorul in minge. Cind un profesor universitar, care mai e si ministru poceste sensul cuvintelor si nu are proprietatea termenilor, atunci e cazul sa cazi pe ginduri. Nu am fost socat de aberatiile personajelor pentru ca facusem o triere destul de atenta si retinusem intr-adevar ceea ce parea cel mai sugubat din tot ce auzisem. N-am avut nici o reactie de stupoare pentru ca am intrat treptat in mlastina asta a noii limbi romane, n-am fost aruncat dintr-un avion de undeva in mijlocul prapadului, sa ramin fara reactie. Am fost pregatit pentru o delegitimare a limbii, iar lucrul asta il vad in jur, il vad la profesori, culmea, vad greseli care risca sa devina norma si cred ca peste doi trei ani vor deveni norma, si noi vom parea niste oameni anacronici care nu mai stiu sa vorbeasca, desi noi vorbim corect, iar ei vorbesc incorect, lucrurile astea iti pot crea tristete, iti pot crea mihnire si iti pot crea un soi de neputinta. Simti ca nu prea ai reactii, ca nu prea ai ce sa faci.
Eu scriu carti comice, altul face un perdaf TV in care pune lupa pe diverse betesuguri, cazul circotasilor sa zicem. Dar, numai din pastile, numai din florete si fara un, sa-i zicem sistem sau proiect de reorientare a limbii romane spre matca ei, cred ca ne asteapta lucruri ingrijoratoare.
Nu cred ca trebuie sa ne asteptam la o apocalipsa anticulturala
O: Revenind strict la media, nu vad o explicatie coerenta pentru care telespectatorii sint constant interesati de oamenii mici ca importanta, intr-o exprimare frusta. De ce asistam la acest divertisment grotesc si de ce televiziunea noastra s-a transformat in locul oamenilor care cersesc atentie?
R.P.: Sint oameni care, daca sint plasati de sapte mii de ori la televizor, devin mari. Partea proasta este ca ajung sa se creada ei insisi mari, ajung sa se creada indispensabili, infiorati de mici impulsuri mesianice, sint oameni care traiesc cu convingerea ca au fost lasati de Dumnezeu pe pamint sa salveze tara. Or, avem asemenea exemple in fiecare zi la televizor. Exista un reflex pavlovian in rindul publicului. Daca ii dai de sapte ori pe zi Silviu Prigoana, el va ajunge sa creada ca Silviu Prigoana e genial. Daca ii dai si altceva il pui sa faca o alegere, sa opteze. Or, publicul nostru foarte rar opteaza. Lui i se da ceva, i se da o hrana gata mestecata, i se spune luati ca-i bun si-atunci el nu mai discerne, nu e pus sa munceasca, nu e pus sa-si exprime o optiune, sa vada patru oferte si sa aleaga una. Si n-am spus-o eu, au spus-o atitia altii inaintea mea, binele se vinde greu, raul se vinde nemaipomenit.
O: Sint oarecum sceptica in ceea ce priveste evolutia cartii, mai ales pentru ca noile mijloace de informare schimba cu totul comportamentul consumatorului. Timpul de lectura este constant micsorat, iar foamea de a sti se indreapta mereu spre alte surse.
R.P.: Televiziunea e de mult un concurent pentru carte, dar nici aici nu trebuie sa fim alarmisti; eu am pansamentul meu impotriva acestor idei si anume tirgurile de carte, in special cele din tara, care-mi demonstreaza ca batalia nu e deloc pierduta.
Si nu stiu daca exista cu adevarat o batalie intre carte si televizor. Cu un gram de discernamint, poti sa te uiti la televizor doua trei ore, patru ore sa zic, poti si sa citesti. Sigur, daca vrei neaparat scurtatura spre cretinizare, atunci deschizi televizorul si treaba se face singura. Chloé Delaume a scris o carte in acest sens, "Locuiesc in televizor" in care s-a autocondamnat la un experiment; a fost un experiment asumat cu tot cu mersul la psihiatru: a stat 22 de saptamini la televizor si a vazut in ce fel i se preschimba organismul, reactiile deviaza, stimulii sint altii, incepi sa fii chiar locuit de televizor, iar rezultatul e innebunitor. Fireste, ca asta presupune si o spalare a creierului, pentru preluarea diverselor mesaje publicitare. Creierul este primitor pentru Coca Cola, pentru Pepsi, pentru tot. Eu nu cred insa ca televiziunea a invins cartea. Si dau exemplul editurilor mari: Poliromul care acum zece ani cind pericolul televiziunii nu era atit de mare, scotea 60, 70 de carti. Acum, cind pericolul este enorm, scoate peste 400 de carti. La fel si la Humanitas. Nu cred ca trebuie sa ne asteptam la o apocalipsa anticulturala, sa conchidem ca Dan Diaconescu e peste tot, ca vom deschide televizorul si vom da ori peste Prigoana ori peste Gigi Becali pentru ca mi se pare o judecata perdanta. Eu cred ca televiziunea si cartea pot coabita.
O.: Cei care ne conduc se deconspira mai intii de toate prin limbaj, romanii marunti sint investiti cu o importanta nejustificata, valorile sint ocultate. Ce-ar fi de facut pentru a nu ne complace intr-o stare de mediocritate?
R.P.: N-as putea sa vorbesc in numele cititorilor pe care ii am. Vorbesc doar in numele meu, iar eu sint un om care se informeaza din mai multe surse. Cred ca pasul de facut este sa nu ratam bucuriile simple. Cind vom recupera bucuriile simple, printre care arta convietuirii, arta de a admira, o cladire sau o persoana, micile compromisuri reciproce pe care le presupune o relatie fie ea locativa, matrimoniala, sau de alta natura, in momentul acela noi vom fi dobindit un gram de seninatate care ne va fi de folos. Nu trebuie sa ne invesmintam in faldurile cartii si sa spunem ca doar biblioteca ne va salva, pentru ca nu-i asa. Cred ca totul depinde de felul in care stim sa facem pasi marunti, pentru ca biblioteca e searbada fara altceva, fara o "salata" care sa ne asezoneze viata.
Olimpiada de la Beijing - un mare concurs de farmacologie
O: Ar fi gresit sa numim traducatorii scriitori ramasi in umbra celui care semneaza cartea? Totusi, nu sint multi cei care au reusit sa dobindeasca ei insisi o cariera de romancier sau de jurnalist.
R.P.: De obicei se spune ca sint scriitori care n-au apucat sa scrie si care, vrind totusi sa lase ceva in urma, s-au facut traducatori, la fel cum se spune despre critici ca sint scriitori ratati. Sint in egala masura false judecatile astea. Exista traducatori foarte buni, exceptionali, care n-au curajul sa-si asume o idee a lor, care se simt minunat in pielea scriitorului X, Y din alta tara, il reproduc la perfectie, au o empatie colosala, au cunostinte de limba romana, engleza, franceza cu totul laudabile, dar nu pot face pasul in scriitura, pentru ca se tem. Sint altii care isi pot pune pe rind cele doua palarii: scriitor sau traducator, dar nu cred ca un traducator este neaparat un scriitor de sertar, care nu si-a putut controla frustrarile si care a gasit ca unic debuseu viata de traducator.
O: Sinteti traducator, gazetar, scriitor. In ce ipostaza v-ati simtit cel mai putin incorsetat?
R.P.: Nicaieri. Am facut toate muncile astea cu egala placere, nu am mai tradus pentru ca nu am mai putut si am considerat ca am tradus suficient, imi place sa scriu, imi pare rau ca nu pot sa scriu intr-un ritm anume, dar inspiratia, daca exista asa ceva, nu-ti da intilniri, nu vine la ora fixa, te ia prin surprindere, si nu am suferit incorsetari. Inainte de '89 nu am suferit, n-am avut ce compromisuri sa fac, dupa '89 am debutat destul de tirziu, si am avut norocul sa am o editura care sa ma accepte, si care sa-mi propuna statutul de scriitor, Humanitas, si cred ca am raspindit increderea asta publicind niste carti vandabile.
Acum, despre valoarea lor s-a vorbit si de bine, s-a vorbit si in tonuri mai persiflante, cert este ca ele au un public, si continua o linie comica pe care a deschis-o, in proza contemporana, Grosan, pe care o regasim la Cosasu, pe care uneori o gasim, mult mai rar decit ar trebui la Razvan Petrescu, care dupa mine el este un scriitor care se subevalueaza in mod mizerabil si samavolnic.
O: Nu as putea sa inchei acest interviu fara sa fac referire la "Fanionul rosu". Ati abordat necinstea in sport cu toate ca acest defect ar putea sa alimenteze alte zeci de romane cu exemple din diverse domenii. Incorectitudinea in sport este mai bine mascata?
R.P.: Nici macar nu mai e mascata. A fost odata, acum totul a devenit o competitie intre impostori, si ma gindesc deja cu spaima la Olimpiada de la Beijing care va fi un mare concurs de farmacologie; si de citeva concursuri incoace se intimpla un lucru, cine este pedepsit, cine este prins dopat si exclus din viata sportiva, nu e sanctionat pentru ca s-a dopat, ci pentru ca n-a stiut cum sa se dopeze. N-a facut-o cum trebuie si a fost descoperit de baietii aia de la laborator. Sportul s-a indepartat de sensurile lui.
Eu am pornit in "Fanionul rosu" de la o carte aparuta inainte, "Fair play" a lui Cristian Topescu, care era de fapt o glosa pe marginea valorilor inalte din sport si am spus da, e o fata a medaliei, hai sa vedem si reversul. Iar reversul arata asa. Tin minte cu melancolie ca aceasta carte mi-a adus un premiu, dar mi-a adus si un proces, unul dintre personaje m-a dat in judecata, pe motiv ca l-am facut de ris. I-am demonstrat in instanta ca s-a facut singur de ris, am cistigat procesul, si am vrut sa arat ca noi nu sintem straini de conceptul furtisagului, avem si noi solistii nostri. Ei nu sint numai americani, canadieni, am avut si noi contributie in materie.
Un maestru al cuvintelor
Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucuresti) este traducator, scriitor si gazetar. A absolvit cursurile Facultatii de Filologie din Bucuresti, sectia engleza-franceza. A lucrat ca profesor de engleza, bibliotecar si documentarist.
A fost redactor de carte la editurile Olimp, Elit si RAO. In 2003 s-a transferat la Humanitas unde activeaza si in momentul de fata ca editor.
A publicat doua romane (Efemeriada si Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucuresti (Bazar bizar) si unul de eseuri despre necinstea in sport (Fanionul rosu).
In 2005 a primit Premiul Ioan Chirila pentru cea mai buna carte de sport a anului (Fanionul rosu).
Coautor a doua lucrari de referinta din literatura sportiva (Enciclopedia Larousse a fotbalulului si Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004), a tradus aproape saizeci de carti apartinind scriitorilor englezi, americani, canadieni si francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc.).
A colaborat la ProSport si Observator cultural. In prezent detine cite o rubrica la Idei in dialog, Cuvantul, Evenimentul Zilei si Gazeta Sporturilor. Publica ocazional in Romania literara, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.

Darmanesti, in moarte clinica

2007-11-20T13:30:00.000-08:00

In urma cu trei ani de zile nu mai credea nimeni ca Rafinaria din Darmanesti o sa-si mai deschida portile vreodata. Datoriile catre stat si conflictul cu SNP Petrom au facut incredibila orice actiune de redeschidere a intreprinderii de care depinde si astazi existenta unui oras intreg. Cei mai multi dintre angajati pot spune ca nu stiu cine anume a facut posibila revenirea lor inauntrul uzinelor, dar spera ca n-o sa mai traiasca niciodata umilinta de a sta pe drumuri. Pe opt noiembrie anul acesta, Expanet Trading S.R.L a incheiat procesul de revizie a rafinariei, iar lucrurile au intrat pe fagasul normal. Si chiar daca nu mai planeaza asupra lor amenintarea de a fi dati afara, muncitorii refuza sa spuna prea multe despre mecanismele societatii.

Daca se afla ca au vorbit ce nu trebuia? Cum ar mai putea supravietui daca ar fi dati inca o data afara? Astfel de repercusiuni le au mereu in vedere, ca pe o boala care recidiveaza.

„Nu e nimic de vazut aici”, isi impune Vasile Grigoras punctul de vedere. Rafinaria functioneaza, e adevarat, unii dintre lucratori sint cei de dinainte de faliment, altii sint adusi de la RAFO. Intre ei si Vasilica, fiul, reangajat dupa o serie de probe si examene promovate la Onesti. Dar revenind, e o adevarata pierdere de timp sa afli informatii de la oamenii locului, pe motiv ca nimeni nu ar vrea sa spuna mai multe. De ce anume se tem nu se stie, iar Vasile Grigoras se ascunde tot mai mult in spatele portii demonstrind astfel ca ar vrea cu tot inadinsul sa pastreze secretul.

„Exodul” la RAFO

De o parte si de alta a drumului ce duce spre intreprinderea din Darmanesti, numita astazi S.C. Petrochemical Trading S.R.L. sint casele tuturor celor care au cunoscut declinul afacerii si, prin urmare, au fost obligati sa-si gaseasca noi locuri de munca la firme particulare. Eugenia M. accepta sa vorbeasca, dar in schimbul promisiunii ca n-o sa se afle prea multe din declaratia ei. „Cu o luna in urma au scos posturile la concurs, au pus afise, iar de pe opt (n.r. 8 noiembrie a.c.) au inceput sa aduca materie prima de la Onesti. Revizia a inceput insa de anul trecut”, cind sotul ei, Mircea M. a fost rechemat la vechiul post, de maistru la AMC (Aparate, Masura si Control), sectia de cocsare. Isi aduce aminte ca Rafinaria s-a inchis de mai multe ori, iar doamna Eugenia numara rapid anii in care au supravietuit numai cu ajutorul de somaj. O data a fost in ’97, „si al doilea faliment a venit in 2004. Atunci au fost detasate la Onesti un numar de 500 de persoane. Au lucrat acolo vreo sase luni, dupa care i-au dat afara si de la RAFO”. Mircea M. a reusit sa se angajeze la S.C. Metal Invest Group S.R.L., ca muncitor calificat la intretinerea pompelor PECO ale firmei, atit din judetul Bacau, cit si in alte orase unde existau filiale ale societatii. In cele din urma si-a parasit si al doilea post in ideea ca o sa-si recapete vechiul loc de munca.

„Lucram si asta e bine”

Eugenia M. nu si-ar putea inchipui Darmanestiul in lipsa uzinei. „Toata partea economica sta in fabrica, datorita ei merge si comertul si totul”. E fara indoiala tot ce mai tine localitatea in picioare, cindva recunoscuta in tara pentru productia de cocs si de titei. De aceea nici nu vrea sa se gindeasca la posibilitatea ca rafinaria sa intre iar in lichidare, preferind in schimb sa creada ca de data asta o sa functioneze asa cum trebuie. „Cei care au lucrat acolo, fostii sefi de cadre, domnul Miu, Vasile Mazilu, Boisteanu au luat si ei initiativa redeschiderii ca interprinderea sa nu fie vinduta la fier vechi, iar oamenii lasati pe drumuri”. Lucrurile par sa fi luat o turnura favorabila, dupa cum constata ceva mai tirziu, sotul femeii. Cu o vechime de peste treizeci de ani la Rafinaria din Darmanesti, Mircea M. crede ca in sfirsit „uzina merge din plin, s-au facut revizii, iar oamenii si-au primit vechile posturi”. Nu stie cine anume e in spatele afacerii, nimeni de fapt nu e in masura sa spuna, dar important e ca si-au reluat vechea activitate. La fel de rezervat cind vine vorba sa descrie conditiile de munca actuale e si Sandu Balanuca, lacatus la instalatia de cocsare la Rafinarie. Isi aduce aminte ca dupa ce a intrat in somaj acum trei ani si-a gasit un loc de munca la Mecano-electric Service S.R.L. in Darmanesti. Si-a abandonat postul cind a vazut ca e posibil sa se intoarca in intreprindere, a dat examen si a fost reprimit. Acum poate sa spuna ca totul e bine, chiar daca tatal sau l-ar contrazice oricind: „Am vrea sa primim si noi banii de pe orele suplimentare. Am iesit la pensie si banii tot nu ne-au dat. Nici macar nu stim cu cine ne judecam”.

Secretomania unui director

Cine ii este superior direct nu pare sa stie foarte bine nici directorul Petrochemical Trading, Ovidiu Musat: „Nu stiu cine-i patron. Eu discut doar cu administratorul care e Miroslav Dermengiev, atit”. Despre intreprindere poate sa spuna ca a intrat in revizie inca de anul trecut, ca instalatiile prelucreaza fara sincope, rafinaria fiind aprovizionata de la RAFO Onesti, in cadrul unui „regim integrat de lucru”. Cele peste o mie de tone de titei prelucrate in Rafinaria din Darmanesti reprezinta de fapt excedentul de pacura din instalatiile de la Onesti, la rindul lor puse in functiune de curind.

Concernul care a pus in miscare intreaga afacere pare sa fie insa un mister pentru Ovidiu Musat. „Sint aici din 19 aprilie 2006, de cind a inceput revizia. Ce a fost inainte nu cunosc”. In luna iunie a aceluiasi an firma S.C. Expanet Trading S.R.L. a facut public planul de repornire a uzinei falimentare.

***

In autobuzul de Bacau-Darmanesti care ii duce pe angajatii intreprinderii la lucru doar trei barbati mai asteapta, infrigurati si plini de noroi, sa ajunga la statia potrivita. Coboara inainte sa ajunga la furnale si-apoi se pierd pe drumurile sinuoase ce duc la uzina. „Doamne fereste sa se inchida iar rafinaria, ca centrala din Comanesti au dat-o deja la fier vechi” au mai avut timp sa spuna, la capat de drum.

Titlu: Austriecii au preluat Rafinaria
Ianuarie 2004: judecatorii de la Tribunalul Bacau au declansat procedura de lichidare a Rafinariei din Darmanesti, uzina radiata din Registrul Comertului la initiativa administratorului judiciar din acea perioada, avocatul onestean Alexandru Tabarcea. Tribunalul a dat curs cererii de lichidare, hotarind de asemenea ca planurile de reorganizare a Adunarii Generale a Actionarilor nu sint viabile. Tabarcea a declarat ca eforturile de restructurare nu pot fi puse in practica deoarece nu exista tehnologia necesara pentru a procesa produsele petroliere in conformitate cu cerintele actuale ale pietei. In timp ce actionarii propuneau ca SNP Petrom sa preia pe actiuni rafinaria, lichidatorul intreprinderii considera acest lucru imposibil, cita vreme activele societatii erau in totalitate ipotecate, iar SNP Petrom nu livra petrol la pret impus. La bunurile gajate ale rafinariei se adaugau datoriile la stat, o alta cauza pentru care nu se putea vorbi de o repornire a intregii afaceri. Tot in aceeasi luna, Alexandru Tabarcea a intocmit un raport suplimentar in care numea drept principal raspunzator pentru starea rafinariei pe SNP Petrom care livra petrol in perioada 2000-2002, cu mult peste pretul pietii mondiale. Atunci Rafinaria Darmanesti a acumulat cele mai multe pierderi, de peste 500 de miliarde de lei. In plus, in raportul incheiat s-a mai aratat ca Petrom platea 21 de dolari pe tona, in vreme ce costul de productie era de 36 de dolari pe tona. In replica, avocatii SNP Petrom au aratat ca la data privatizarii intreprinderea avea deja datorii mari catre societatea lor, si in plus, rafinaria ar fi vindut 275.000 de tone de petrol apartinind SNP Petrom. Doi ani mai tirziu, in 2006, Rafinaria din Darmanesti a fost preluata de catre S.C. Expanet Trading S.R.L Bucuresti, firma care face parte din concernul austriac Vienna Capital Partners. Expanet Trading s-a implicat intr-un proces de retehnologizare, moderni-zari ce au avut in vedere conductele de gaze, instalatiile tehnologice si refacerea caii ferate pentru descarcarea vagoanelor cisterna. In luna noiembrie a.c. o parte din salariatii vechii rafinarii au ocupat prin concurs locuri de munca in societatea Petrochemical Trading S.R.L., care insumeaza astazi 250 de angajati. Relansarea afacerii a insemnat nu doar refacerea bugetului local, grav afectat in urma lichidarii intreprinderii, ci a impiedicat in aceeasi masura ca un intreg oras sa dispara

2007-10-29T15:51:00.000-07:00

Tecuci, prabusirea si renasterea unei lumi de lut

Casele zac pe marginile strazii ca dupa un razboi. Zidurile sint prabusite la pamint, acoperisurile frinte la mijloc si amestecate cu pulberea. Citiva oameni isi fac drum printre pietre si resturi, altii intra in adaposturile provizorii. De departe auzi apele involburate ale piriului, care sapa fara incetare in pamint, amenintind cu revarsarea. Oamenii Tecuciului traiesc de doua luni de zile un cosmar ce nu da semne ca s-ar sfirsi vreodata. Isi duc viata sub cerul liber sau reconstituie cu ultimii bani locuintele pe temelii putrede. Nimeni nu reuseste sa schimbe situatia, primaria fiind convinsa ca ar putea mult mai usor sa refaca asezarea din radacina, decit sa dea curs planurilor de indiguire. Rugamintile oamenilor nu au ca raspuns decit o slaba ridicare din umeri.

“L-am adus si pe domnul Tatulici”

Printre ruine, Bogdan Marita incearca sa gaseasca un chibrit sa lumineze pe cit posibil fragmentele de casa. Trebuie ca lumea s stie ce-a mai ramas din vechile locuinte de pe malurile Tecucelului, ca astfel cineva sa-i ajute si pe cei ramasi in strada. Cum ar putea sa se descurce singuri, cine ar mai indrazni, la jumatatea vietii s-o ia de la capat? Continua sa deschida usile camerelor inclinate de forta apei venita peste Tecuci, si ramine descumpanita linga zid. Inauntru nu mai e nimic. Sint doar gramezi uriase de moloz, umezeala si frinturi de mobila. In peretele care sustinea odata locuinta, grote adinci fac fiecare secunda petrecuta acolo neinchipuit de periculoasa. E inutil sa mai reconstruiesti pe o asemenea temelie, iar sotul femeii, Bogdan Ion, confirma simpla observatie a reporterului. Iata urmarile zilelor de septembrie, inca vii in memorie. “Cind au inceput inundatiile, ne-am refugiat in vila de vizavi, proprietatea unui preot, la rindu-i plina de apa pina la geamuri. Am lasat tot ce am avut si am fugit”. Astazi, cele trei milioane de lei vechi primite de la stat nu sint de ajuns nici macar sa cumpere alimente. “La inceput ne-au dat apa minerala, conserve, acuma bem din canal si dormim pe jos. Modulul adus de armata e pentru copii. Nu putem sa-i lasam sa se culce pe pamint”. Acel “modul” e de fapt un adapost pentru sinistrati, plasat exact pe malul distrus al piriului si care, in principiu, ar trebui sa le tina loc de casa pina in primavara. Cert este ca nimeni nu stie cit se va prelungi perioada de sedere in cutia de trei metri lungime. S-ar parea ca la nefirsit. “Nimeni nu ne aude. L-am adus si pe domnul Tatulici, s-a facut un interviu cu prefectul care in cele din urma a recunoscut ca s-a alocat un fond pentru remedierea Tecucelului. Dar se pare ca autoritatilor nu le pasa. Daca murim, murim”.

“Norocosii”

Desi intreaga localitate a fost afectata de inundatiile din septembrie, ravagiile de pe strada Tecucel sint incomparabile. In oras cele mai multe asezari au fost cotate ca avind avarii usoare, insa autoritatile ar putea fi contrazise la o simpla privire aruncata asupra unei case batrinesti de pe strada Transilvaniei. Din cele patru ziduri n-au mai ramas decit pilonii prin care vezi ca la o radiografie cele mai neinsemnate lucruri dintr-o gospodarie, toate amestecate cu lutul. Nu mai e nimeni care sa le adune, fosta proprietara fiind una dintre victimele zilelor infernale. Se spune ca ar fi refuzat ajutorul jandarmilor, dupa cum povestesc fetele din magazinul aflat in imediata vecinatate a locuintei devastate. Totusi n-ar putea sa zica sigur daca asta e adevaratul motiv. Cine ar mai fi judecat limpede in asa conditii? Un alt loc fara stapin e pe drumul Tudor Pamfile nr.9, la fel de deteriorat si cu un anunt de vinzare scrijelit pe fasada. Citiva pasi mai incolo, familia Sava inventariaza stricaciunile. “Beciul si acum este plin de apa si de mil. Peretii sint putrezi si de abia am reusit sa ne refacem o soba. De la stat am primit trei milioane de persoana si am cheltuit paispe”. Dupa cercetarile efectuate de oamenii Primariei, Sava Ion ar putea fi considerat unul din “norocosi”. I s-a spus ca nu sint mari pagube, motiv pentru care ajutoarele s-au lasat asteptate. “Tot ce am luat, de la pietris, nisip, gresie, ciment, le-am luat pe bonuri si cu sprijinul copiilor”. Au reusit totusi sa consolideze ce a mai ramas din casa, peretii despicati si usile taiate de la jumatate amintind si acum de viituri.

Familiile din cutie

Zona cea mai afectata arata astazi, la doua luni dupa dezastru, ca un adevarat front. Bolovani uriasi acopera drumul dintre case, asezari care si ele sint greu de observat din pricina gramezilor de gunoaie aruncate la intimplare. E o zona fetida, pe care nimeni nu o mai poate indura. Smechea Adrian a depus deja cerere de stramutare. “Vreau sa plec oriunde numai sa nu mai fiu aici. Poate obtin un raspuns favorabil, si daca da o sa ma mut undeva pe linga cimitirul orasului”. Ar trebui sa primeasca un raspuns final saptamina viitoare. Pina cind va sti sigur isi reface vechiul adapost in care a investit deja saptezeci de milioane de lei vechi. “Am primit ajutor si de la Primarie. Cinci sute de kilograme de fier, scindura, cherestea, dar costul materialelor o sa-l mai suport si eu”. Din vechea locuinta nu i-a mai ramas nimic. Doar o masina de spalat in care sint ingramadite citeva haine primite pomana. La fel ca familia Bogdan, Adrian isi petrece noptile intr-unul din modulele de pe mal. “Sint aduse de la Oradea. Acolo stau majoritatea sinistratilor”, intre care si familii formate din cinci persoane.

Stancu Olga asculta de departe dialogul purtat cu vecinul ei. Ramine sprijinita de gard pe tot parcursul discutiei, iar cind si ultimele cuvinte se sting, deschide larg portile lovite de ape. Ambele viituri au gasit-o in casa, alaturi de sotul ei paralizat. Au reusit intr-un final sa se salveze, mutindu-se la una dintre fiice, in oras. Astazi isi aduce aminte ca in panica lor, nu au mai privit in urma sa vada cum dispsare tot ce mai aveau. E greu sa descrii ce-au simtit. Dar va fi loc si de bine, iar doamna Olga crede ca Primaria o sa-i aprobe cererea de demolare a casei si de reconstructtie a unei proprietati noi. “Pe unii ii ajuta mai repede, altii trebuie sa mai aiba rabdare pina cind o sa le vina rindul”. Intelege logica autoritatilor. Ce nu poate sa priceapa in veci este pornirea oamenilor de a-i judeca pe cei care au primit deja un sprijin si nesfirsita lor ura.

Proiectul de indiguire a fost uitat cu desavirsire

In zilele de cinci si sase septembrie a.c., municipiul Tecuci a fost devastat de apele piriului care traverseaza orasul. “A fost o descarcare de nori fantastica, peste un milion de metri cubi de apa, dupa cum spun si specialistii. Au fost 137 de strazi inundate, opt sute de case afectate si doua sute de gospodarii distruse integral”, confirma Cristian Basalic, viceprimarul Tecuciului. Dezastrul nu a insemnat insa doar pierderi materiale. Trei oameni au murit la venirea viiturilor, mai mult din neglijenta, in opinia autoritatilor. “Cei de la situatiile de urgenta n-au avut cum sa intre in toate casele. Au fost si cazuri pe malul Tecucelului unde oamenii au fost luati cu forta”, continua viceprimarul. Cu toate ca nu este prima data cind municipiul este inundat, ci din contra a treia oara dupa incidentele de o proportie asemanatoare din 1997 si 2005, proiectul de indiguire a Tecucelului zace printre alte hirtii de arhiva. Planul pentru reamenajarea zonei dateaza de peste zece ani, dar a fost abandonat si din pricina unei perioade secetoase care a facut improbabil gindul unor cataclisme naturale. In cele din urma autoritatile au luat iar in considerare nevoia unei indiguiri a piriului. Singurul lucru care lipseste sint banii “ce trebuie alocati de Giuvern si de Ministerul Mediului”. Responsabilitatea este plasata dintr-un loc intr-altul, ca un drum al lui Sisif, dar nimeni nu se mai asteapta ca lucrarile de securizare sa fie lansate. Cum preciza si viceprimarul Basalic, “costa mai putin sa refaci orasul decit sa amenajezi piriul”.

Pentru strainii care n-au cunoscut ororile comunismului, filmul lui Mungiu este un soc

2007-10-16T00:06:00.000-07:00

Despre Cristian: "Mi-a spus «Batrine, e un rol mic, sper ca nu ma refuzi». N-avea ce sa-mi ofere mai mult decit mi-a oferit. Dar pentru mine a fost importanta intilnirea cu el". Pentru actorul Teodor Corban, Corneliu e altfel: "E din alt aluat. Arata, ca sa zic asa, nenorocirea pe care o traim, dar o arata cu blindete. Adica ne mai da o sansa. Si asta m-a cucerit". Nimic nu se compara insa cu imaginea profesorului Dem Radulescu: "Cind intra in clasa, eu nu ma puteam concentra; cam doi ani n-am putut sa fac nimic la scoala. Nu puteam sa ma detasez de imaginea lui de pe ecran sau de pe scena, cind il vedeam in carne si oase aveam senzatia ca vad personajele lui. Am furat de la el cit s-a putut, si mi-a dat si el cit de mult a putut", inclusiv dorinta de a merge oricind mai departe.

„Laurii astia mari si multi nu-i prevedea nimeni”

OPINIA: Ce a insemnat pentru dumneavoastra „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”?

TEODOR CORBAN: A fost o experienta foarte frumoasa, cu regizorul Cristian Mungiu, care, in afara de faptul ca e talentat, e din valul tinar al regizorilor din Romania. Cu el m-am inteles chiar foarte bine. Eu am avut putin in filmul asta, o singura zi de filmare, care pentru mine a contat foarte mult ca si cunoastere.

L-am cunoscut la lucru, m-a cunoscut si el la lucru, pentru ca eu imi doream sa joc la el, el ma dorea pe mine am inteles. Ma rog, destinul filmului ii apartine lui in primul rind si celor trei actori principali. Eu nu pot sa am atita tupeu incit sa zic ca si datorita mie filmul a avut destinul asta superb.

O: Cum a inceput colaborarea cu regizorul Cristian Mungiu?

T.C.: El ma stia din ce facusem pe la Porumboiu, din serialul de pe B1TV (n.r. „Lombarzilor 8”), m-a sunat si a insistat sa ma vada, si sa-mi gaseasca un rol. Mi-a spus: „Batrine, e un rol mic, sper ca nu ma refuzi”, „Nici o problema, ca-i mic, ca-i mare” si n-avea ce sa-mi ofere mai mult decit mi-a oferit. Dar pentru mine a fost mai importanta intilnirea cu el si se pare ca s-a deschis o intr-o colaborare viitoare.

O: In ce conditii s-a derulat filmarea?

T.C: O zi de filmare inseamna de dimineata pina noaptea, inseamna cel putin douasprezece ore, care sint destul de dificile. E vorba de rabdare, de atentie, de concentrare, sint momente in care stai si astepti, incarcat, emotionat si nu se intimpla nimic, sint momente in care esti chemat la cadre si deja esti obosit sau nervos, dar trebuie sa te eliberezi de toate starile astea ca sa poti sa faci momentul cerut.

O: Cind vi s-a oferit rolul, ati anticipat succesul filmului?

T.C.: Nu, pentru ca eu nu stiam in primul rind scenariul. Mie nu mi s-a dat si am inteles ca nimanui nu i s-a dat intreg scenariul. Doar paginile cu textul pe care il aveam si cu explicatiile de rigoare. Auzisem doar asa prin zvonuri de la echipa. Era spre finalul filmului cind am filmat eu, mai erau citeva zile si se termina de filmat, si mi-au spus ca va iesi un lucru foarte bun. Dar nimeni nu banuia destinul filmului. Stiam ca va iesi bine, dar laurii astia mari si multi nu-i prevedea nimeni.

O: Si apoi, cind s-a vazut rezultatul…

T.C.: N-a fost decit o mare bucurie, si pentru mine, pentru mine de doua ori, o data ca si Cristi e iesean, ca si mine, si a doua ca o bucata acolo de participare am avut si eu, un aport cit de mic la filmul asta.

„La noi gasesti subiecte horror la orice pas”

O: De ce ati jucat in productii de cinematografie de abia dupa intilnirea cu regizorul Corneliu Porumboiu?

T.C: N-am fost chemat pur si simplu. In general echipele de filmare se constituie la Bucuresti, „gastile” sint formate acolo, acolo se vad, acolo se stiu, un actor din cartierul Titan este mult mai aproape de locul de filmare decit un actor din provincie, si probabil e mai comod decit sa caute in tara.

Cu Porumboiu, cu Radu Munteanu, cu Cristi Mungiu, se face o deschidere de fapt. Ei au spart gheata si au inceput sa caute actori si in alta parte, in afara Bucurestiului. Nu pot decit sa ma bucur.

O: Cind vi s-a propus pentru prima data sa lucrati cu domnul Porumboiu?

T.C.: Cu Porumboiu am lucrat pentru prima data la un scurt metraj, „Calatorie la oras”, bine nu am avut un rol consistent, filmul fiind si scurt nici nu conta cit de mult apareai. A fost prima intilnire. Nu mi-am dat seama cit de bun regizor va fi. A fost o intilnire, sa-i spun asa, initiatica si pentru mine si pentru Cornel.

Cunoscindu-ma acolo, a pariat pe mine si pe Ion Sapdaru cu care colaborase tot in scurt metraje, si a pariat pentru niste roluri importante in primul lui film important de lungmetraj. Si pe banii lui, pentru ca e primul film romanesc facut in totalitate cu bani privati.

O: „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, „A fost sau n-a fost”, sint filme care au in substrat trecutul comunist. De ce credeti ca regizorii mizeaza atit de mult pe aceasta perioada din trecut?

T.C.: Pot sa banuiesc, exact ce-i in mintea lor nu stiu. Intimplator. Nu si-a propus generatia asta tinara sa faca filme despre trecutul comunist mai mult sau mai putin vechi; ma rog sint unele plasate imediat dupa Revolutie, altele inainte de Revolutie, filmul lui Porumboiu e plasat la saisprezece ani dupa Revolutie, dar, bine, substratul are legatura directa cu perioada de dinainte de 1989.

Cred ca nu s-au lamurit multe probleme in constiintele noastre ale romanilor, sint inca niste bube care ne framinta, si filmele astea nu fac decit sa puna niste semne de intrebare despre niste probleme care au ramas probleme in continuare. Si ele sint actuale. Filmul lui Mungiu are un asa efect, in afara tarii mai ales, pentru ca este despre o Romanie care a fost, dar care in mare parte mai exista in continuare.

O: Peliculele au succes in strainatate si datorita faptului ca tarile civilizate, in marea lor majoritate, nu s-au confruntat cu un astfel de regim politic?

T.C.: N-au cunoscut ororile astea, evident ca nu le-au cunoscut si de aceea filmul este un soc. In afara de structura lui, este facut asa (n.r. „4 luni, 3 saptamini si 2 zile”) ca un thriller, dupa perceptele filmelor americane, hollywoodiene. Pina la un punct. Pina pe la jumatate, dupa aia filmul lui Mungiu devine altceva.

E un soc, mai ales ca oamenii stiu ca este facut dupa un caz real si strainii sint socati. Ei nu pot concepe ca la noi s-a trait asa. Dar la noi gasesti subiecte horror la fiecare pas, nu-i nici o problema. Lucruri care par incredibile pentru altii, la noi sint de domeniul firescului, a unei normalitati paradoxale.

„Nu e cazul sa mai fim vehementi”

O: De ce ati acceptat rolul Virgil Jderescu? Ce anume v-a atras?

T.C: Nu rolul in sine m-a atras, m-a atras scenariul. Cind l-am citit prima data, am ris cu lacrimi. Are foarte mult umor Corneliu Porumboiu, si cred ca cel mai mult m-a cucerit la Corneliu ca si scenarist si dupa aia ca regizor, faptul ca este blajin. E blind cu personajele, nu-i acuzator, cum s-a intimplat in majoritatea filmelor de dupa Revolutie, incepind cu Lucian Pintilie, care a fost foarte acuzator la adresa societatii romanesti, a oamenilor care locuiesc in tara asta. Corneliu e din alt aluat. Arata, ca sa zic asa, nenorocirea pe care o traim, dar o arata cu blindete. Adica ne mai da o sansa. Si asta m-a cucerit. Pentru ca si eu sint de formatie umanista, si nu sint atit de acuzator ca altii. Lucian Pintilie venea dupa o perioada de exil, un lung exil, in care-si cam pierduse putin din radacinile lui romanesti, cam pierduse putin contactul cu realitatea de aici. Si cind a venit si a vazut marasmul din Romania, a devenit vehement. Probabil generatia lui trebuia sa fie vehementa. E un regizor care s-a format in perioada stalinisto-comunista si a fost un luptator de rezistenta culturala in Romania. Dupa Revolutie, barometrele lui Mungiu, Porumboiu sint mai bune. Nu e cazul sa mai fim vehementi, dar e important sa nu uitam prin ce am trecut si prin ce trecem. Sint semnale de alarma in filmele astea si noi trebuie sa le percepem, noi romanii.

M-a bucurat ca un regizor are incredere sa-mi dea un rol de o asa importanta. Rolul era principal, scenariul era excelent, foarte foarte bun.

Chiar daca nu se facea un film, scenariul ala era extraordinar. Eu cred ca succesul filmului, cinzeci la suta era datorat scenariului.

O: Faptul ca personajul era bazat pe un caz real v-a influentat in vreun fel?

T.C.: Mie mi s-a dat tema pentru acasa, dupa ce am fost ales. Mi s-au dat niste casete cu inregistrari ale unor emisiuni din Vaslui si mi s-a spus: „Uite, el e omul, moderatorul de acolo. Studiaza-l. El trebuie sa fii”. Bine, nu intru totul neaparat, dar trebuia sa imprumut ceva din stereotipurile personajului real si din atmosfera acelei emisiuni absolut provinciale.

O.: Ce e mai aproape de personalitatea dumneavoastra? Drama din „432” ori sarcasmul din „A fost sau n-a fost”?

T.C.: Ca structura sint mai apropiat de Porumboiu, de stilul lui de a face filme si de personajele din filmele lui. Totusi, ambii regizori fiind moldoveni, iata ce intimplare, si eu fiind moldovean, ma regasesc in ambele stiluri.

Probabil de aia am si fost ales. Pentru ca eram actor iesean, ei aveau nevoie si de structuri interioare ca ale noastre, ca nu numai eu eram, erau mai multi actori din Iasi, si ca fizionomie. Nu puteau sa puna un om din Banat sau din Dobrogea sa arate a moldovean.

Omul din spatele cortinei
· Teodor Corban s-a nascut la Iasi pe 28 aprilie 1957. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, la clasa profesorilor Dem Radulescu – Dragos Galgotiu, in 1985. Anii care au urmat au fost petrecuti in Barlad, pe scena Teatrului „V. I. Popa”, si in Iasi la Teatrul National “Vasile Alecsandri”. · Dintre rolurile interpretate pe scena Teatrului National din Iasi, mentionam urmatoarele: Caliope – „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi, regia: Sorana Coroama Stanca – 1996; Nae Girimea – „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale, regia: Sorana Coroama Stanca – 1997; Coana Chirita – „Chirita in provintie” de Vasile Alecsandri, regia: Ion Sapdaru – 1997; Profesorul – „Lectia” de Eugen Ionescu, regia: Ion Sapdaru – 1998; Sarikov – „Inima de ciine (O istorie monstruoasa)” dupa Mihail Bulgakov, regia: Ion Sapdaru – 2003; Balanzone – „Petitoarele” dupa A. Tzagareli, regia: Ion Sapdaru – 2006; Viktor Puhov – „Auditia” de Alexandr Galin, regia: Claudiu Goga – 2007. · S-a remarcat in filmul „4 luni, 3 saptamini si 2 zile” al lui Cristian Mungiu, laureat al premiului Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din acest an si in productia „California Dreamin’(Nesfirsit)” a lui Cristian Nemescu, de asemenea premiata in cadrul aceluiasi eveniment, de data aceasta la categoria „Un Certain Regard”. · Teodor Corban a fost distribuit in rolul principal in pelicula din 2006 „A fost sau n-a fost”, dupa succesive colaborari cu regizorul Corneliu Porumboiu.

„Noi actorii, daca mai existam, existam datorita nebuniei din noi”

O: De ce ati ales teatrul de la bun inceput?

T.C.: Pentru ca este mirajul asta al succesului, al aplauzelor, al florilor. Asta se vede din afara, mai ales cind esti pusti. Asta am vazut si eu. Insa viata unui actor nu e facuta numai din lauri, din aplauze si din bucurii. Sint multe amaraciuni, mai ales acuma dupa Revolutie actorii sint chinuiti in tara asta. Si daca mai existam, existam datorita nebuniei din noi.

Nu putem face meseria asta neaparat pentru cariera, pentru ca este iluzorie o cariera in Romania, si nici pentru argumentele materiale, care sint la fel de iluzorii.

O: Cum au fost anii in care actorul Dem Radulescu v-a fost profesor?

T.C.: Era o perioada frumoasa a teatrului in cind am facut eu Institutul. Eu am terminat in ’85. Erau ani frumosi. Chiar daca nu aveam ce minca, alimentarile erau goale, lumina la doispe’ se lua, apa calda nu exista, teatrul se facea cu bucurie. In perioada aia erau profesori foarte buni la facultate, noi ca studenti si atunci aveam argumente de a fi revoltati.

Dar daca privim ce este astazi in institutele de teatru si uitindu-ma in urma la ce era in perioada mea cred ca am trait o perioada fertila, buna. Si sa ai un profesor ca Dem Radulescu nu era de ici, colo. Colegii lui Dem Radulescu, profesorii, erau Olga Tudorache, Amza Pellea, Marin Moraru, nume grele ale teatrului romanesc. Aveai maestri de la care sa furi. Aveai oameni care sa te inspire. Erau aproape ca niste statui in jurul nostru si noi eram sfirsiti. Cind intra Dem Radulescu in clasa, eu nu ma puteam concentra; cam doi ani n-am putut sa fac nimic la scoala. Rideam ca prostul. Nu puteam sa ma detasez de imaginea lui de pe ecran sau de pe scena, cind il vedeam in carne si oase aveam senzatia ca vad personajele lui. Si stirnea risul. Oricum el avea un umor genial. Era unul dintre actorii geniali comici romani. Dar am furat de la el cit s-a putut, si mi-a dat si el cit de mult a putut.

O: Regretati ca n-ati ramas definitiv in Bucuresti?

T.C.: N-am vrut niciodata sa ramin in Bucuresti, iar la Iasi n-am venit ca imi placea Iasul in mod special, am venit pentru ca aveam buletin de Iasi. In perioada aia era aproape imposibil sa te duci in alt oras mare. Pina la Iasi am fost trei ani in „surghiun”, trei ani de stagiu la Birlad si de acolo am plecat la Constanta, unde era asa o emulatie artistica, vroiau sa vina niste regizori tineri, mai multi actori tineri si sa facem cam ce-a fost Piatra Neamtul pe vremuri: un nou val de actori de teatru proaspat. N-a iesit si m-am intors la Iasi.

O: De care dintre piesele in care ati jucat va este si acum dor?

T.C.: Una a fost Chirita, nu ca si creatie din partea mea, pentru ca nu e un personaj foarte dificil, paradoxal, chiar daca un barbat joaca o femeie, nu e atit de dificil. Ma bucura personajul gindindu-ma ce sali pline erau si ce aplauze erau la scena deschisa sau la final. Mi-e dor de astfel de spectacole, si de astfel de roluri. Mi-e dor de sala mare a Teatrului (n.r. Teatrul National „Vasile Alecsandri”) care acum e in renovare.

Din pacate, chiar daca avem bucurii, le avem in sali mai mici si aplauzele si ele sint mai mici, proportionale cu sala. Iar roluri au fost. A fost „Inima de ciine”, in care am jucat Sarik, personajul central, eram un om care se transforma in ciine si viceversa, si el e un rol care mi-a adus mari satisfactii.

O: Privind in urma, ce-a fost cel mai greu?

T.C.: Sa lucrezi cind nu-ti place regizorul, sau ideea spectacolului. Se stie, daca nu-ti place, nu va iesi bine. E o meserie parsiva. Pentru ca daca n-o faci cu toata fiinta, cu toata pasiunea, in final te tradeaza.

Tot ce mi se intimpla bun pe lume, mi se intimpla datorita lui Corneliu Porumboiu
O: Ce loc ocupa televiziunea in cariera actorului Teo Corban? T.C.: Seamana cu ce se intimpla la filmare, cind esti angajat intr-un film ca sa zic asa. Dar este mult mai alerta. E de o suta de ori mai repede totul. Nu ai timp sa digeri, sa macerezi un personaj, sa gindesti un text acasa, nu. In patru zile, noi faceam 45 de minute de film, cit dura un episod. Iar un film normal de lungmetraj care dureaza o ora jumate se face cam in doua luni, doua luni jumate. E o proba de rezistenta. Sa fii tot timpul concentrat, tot timpul sa fii talentat, inspirat, sa nu te doara nimic, sa ai relatii bune cu toata echipa. E foarte important sa te intelegi cu toti si toti sa te ajute. O: Cine v-a propus sa jucati in serialul „Lombarzilor 8”? T.C.: Tot ce mi se intimpla bun pe lume, de vreo doi trei ani, de cind am inceput sa joc in filme, mi se intimpla datorita lui Corneliu Porumboiu, care m-a descoperit la patruzeci si cinci de ani. Si de atunci mai primesc telefoane, mai primesc contracte. Cineva m-a vazut in filmul lui Porumboiu, in „A fost sau n-a fost”, si fara nici o proba m-a luat in rol principal in serial. A fost poate si o doza de risc, dar a fost o doza mare de incredere pentru mine. O: Cum a decurs lucrul in echipa lui Titus Muntean? T.C.: Problema a fost la inceput. Au fost cinci regizori pe toata perioada filmarilor. Serialul s-a facut in trei luni jumate si din motive tehnice in primul rind, nu putea un singur regizor sa regizeze toate episoadele. Unul filma, dupa aia intrerupea filmarile, trebuia sa faca montajul o saptamina si urma altul. Problema a fost la inceput cu primii doi regizori, care erau cei mai importanti, ei au pus bazele serialului, ca stil, ca atmosfera. Urmatorii trebuiau sa se supuna rigorilor pe care noi actorii le stiam deja. Ei preluau din mers ceea ce era deja cladit in noi. Noi deja aveam personajele, eu functionam ca un personaj si pe strada si acasa, si cind ma duceam la cadru regizorul ma intreba „cum se simte personajul tau, cum ar trebui sa faci aici?” Si eu ii spuneam. O: Descrieti-mi rolul dumneavoastra. T.C.: Toata povestea serialului era despre o familie din zilele noastre, cu problemele diurne, mai mult sau mai putin spectaculoase, probabil serialul a cistigat prin realism, prin sinceritate, si personajul asta, Vasile Matei, inginer constructor, care dupa Revolutie a trebuit sa se reorienteze, nu mai erau marile santiere unde sa lucreze, si lucra si el pe la firme din astea mai mici care faceau vile pentru „barosani”. E un om intre doua virste, un om care a trebuit sa-si schimbe mentalitatea din mers, un om depasit de evenimentele care se intimpla in jurul nostru, un om care nu se intelege cu copiii care au crescut foarte mari, si sint foarte supusi vremurilor si modelor. Bine, conflictul de baza era intre mine si Ilinca, sotia din film, un asa-zis divort pe care il dorea ea, si eu Vasile nu intelegeam niciodata, pina s-a terminat serialul eu n-am inteles de ce ea a divortat de mine. Mie mi-a placut. M-a si speriat personajul, pentru ca nu prea avea legatura cu mine, cu Teo Corban. Un om mai obtuz, mai inchis, nu e firea mea, un om care-si ineaca amarul in niste pahare de votca, nu e firea mea, eu sint un tip asa extrovertit in general. Am lucrat mult sa construiesc un personaj valid, valabil si plauzibil, chiar daca in resorturile intime, nu semana cu mine.

Funny

2007-09-01T02:03:00.000-07:00

Partidele politice au ametit ideologiile

2007-06-05T09:13:00.000-07:00

• Interviu cu Adriana Saftoiu, fost consilier al presedintelui Traian Basescu

Zece ani a fost o „voce a puterii”, timp in care cel mai greu a fost sa-i convinga pe jurnalisti de lucrurile simple. Recunoaste ca in România regulile nu se respecta, cu atit mai putin in viata politica, motiv pentru care oamenii inca mai prefera sa aleaga „raul cel mai mic” atunci cind voteaza. Nu condamna interesul opiniei publice pentru viata personala a presedintelui, in conditiile in care nu se manifesta excesiv. Cit despre motivele demisiei din functia de consilier al primului om in stat, Adriana Saftoiu admite ca „realitatea in momentul de fata e una, iar adevarul meu e altceva”.

In România, regulile se respecta foarte greu

OPINIA: I-ati numit pe consilierii si purtatorii de cuvint ai oamenilor politici „vocile puterii”. Nu credeti insa ca puterea este transferata de fapt in miinile lor atita timp cit ei sint cei care le creeaza imaginea?

ADRIANA SAFTOIU: Cred ca o parte din putere este transferata si in miinile lor si tocmai de aceea este foarte important modul in care iti alegi purtatorul de cuvint, cel care te reprezinta de fapt in fata opiniei publice, in relatia cu presa.

O.: Sint eficienti datorita faptului ca ei cunosc foarte bine mentalitatea celui pe care il reprezinta?

A. S.: In cartea mea spun la un moment dat ca un purtator de cuvint nu poate fi mai bun decit e lasat sa fie. In sensul ca, dincolo de greselile pe care si le poate asuma el, sint greseli generate de lipsa de comunicare chiar cu persoana pe care o reprezinta, de faptul ca nu are un acces nemijlocit, as putea spune, la informatie. Si desigur ca prestatia lui lasa mult de dorit, pentru ca atunci cind un purtator de cuvint se rezuma doar la a prezenta niste mesaje, uneori si ele foarte incriptate, si nu raspunde la acele intrebari de detaliu, lasa loc la foarte multe speculatii. Si cel mai grav e cind lasi speculatiile sa existe; si ele, in general, exista pentru ca cel care ar trebui sa gestioneze aceasta relatie publica, repet, nu are suficiente informatii. Pentru ca, sigur, pe ziarist, pe cetatean ii intereseaza cum s-a ajuns si ce anume urmaresti prin acea decizie. Nu ajunge sa spui „am hotarit”. Trebuie sa spui si pe ce te-ai bazat cind ai hotarit si unde vrei sa ajungi cu acea hotarire.

O.: Ce ar putea determina lipsa de comunicare dintre politician si purtatorul de cuvint?

A. S.: Nu cred ca ei fac acest lucru foarte constient, ci dintr-o suficienta pe care o au. Am auzit adeseori politicieni care spun „oricum pe ziaristi nu-i poti multumi”. Chiar daca lucrurile ar sta asa, nu este o scuza pentru a nu oferi suficiente informatii. Eu spun la un moment dat in carte ca un purtator de cuvint trebuie sa fie transparent atit cit ii permite functia. Sint si lucruri care intr-adevar nu pot fi spuse intotdeauna sau nu in momentul in care ar vrea jurnalistul. Dar cred ca se face un exces prea mare din secretizarea unor evenimente. As da un exemplu minor: ziaristii afla ca doi oameni politici s-au intilnit. Si faptul ca nu se confirma acea intilnire, se dau citeva detalii, ii face pe ziaristi sa-si imagineze nu stiu ce monstri pina la urma.

Nu de putine ori asistam la crize de comunicare. Aceste crize de comunicare sint urmarea faptului ca nu sint gestionate in timp util evenimente sau lucruri. Si putem lua de la banalul caz cu presedintele in momentul in care a avut hernia de disc. Ei bine, faptul ca nu s-a comunicat eficient in primele 24 de ore despre starea presedintelui, despre situatia lui despre de ce trebuie sa se opereze aici sau de ce nu trebuie sa se opereze aici, a facut ca in 24 de ore piata sa fie plina de foarte multe speculatii. Si atunci efortul de a gestiona o asemenea situatie este dublu.

O.: Cui ii apartine greseala de a nu se fi comunicat la timp acele informatii?

A. S.: In Romania de obicei regulile se respecta foarte greu. Oamenii vor foarte usor si foarte repede sa-si faca imagine pe seama chiar si a unei boli, de exemplu. Si atunci s-a dorit concentrarea in mina unor oameni a acestei informatii, ea n-a putut fi gestionata de administratia prezidentiala de unde presa astepta sa primeasca informatii. Si pur si simplu trebuie sa recunosc ca a fost o lipsa de comunicare intre noi si medici si care au generat in lant o groaza de speculatii dupa care a trebuit sa muncim putin sa oprim tavalugul, cind toate lucrurile astea nu s-ar fi intimplat daca, nu-i asa, am fi avut cu totii acces, in egala masura, la informatii, am fi stabilit cine comunica, cui, ce comunica, cum comunica. Sint citeva reguli foarte simple pe care, daca le respecti, lucrurile se pot simplifica.

O.: De ce acest interes continuu pentru viata personala a presedintelui?

A. S.: E normal pe de o parte sa fie asa pentru ca si in alte tari atentia presei, a opiniei publice fata de presedinte sau de un prim ministru este la fel de mare. Doar ca din nou exista reguli pe care in le incalca si unii si altii si dupa aceea, pentru toate crizele care se creeaza, se arunca vina dintr-o parte in alta. Asta e, in mod evident functia de presedinte te obliga la niste incorsetari. Nu poti fi acelasi om liber, nu poti sa ai pretentia sa fii un cetatean normal pentru ca nu mai esti, nimeni nu te mai trateaza ca pe un cetatean normal, ci ca pe un presedinte si, la rindul lor, jurnalistii trebuie sa inteleaga ca sint niste limite, niste bariere chiar si atunci cind e vorba de viata privata a unui om politic, chiar presedinte fiind.

Politicienii s-au jucat foarte tare cu propriul lor electorat

O.: Ati observat o serie de greseli tactice in deciziile politice ale presedintelui din ultima perioada. La ce anume va refereati?

A. S.: Nu as vrea sa vorbesc despre ele.

O.: Care credeti ca vor fi atunci noile strategii de imagine pentru Traian Basescu?

A. S.: Eu nu sint o adepta a acestor antepronuntari, ca sa spun asa. Stiu doar ca e nevoie de intrarea Romaniei in reguli, in norme. E obligatoriu sa le stabilim, e obligatoriu sa stim ca institutiile functioneaza si ca inclusiv cei din institutii se supun acelor norme si ca le respecta si ca e totusi cazul sa trecem de la acest discurs politic care se reflecta deja si in modul in care stabilim relatii interumane, de la aceasta polarizare si conflictualizare, cred ca trebuie sa ne deschidem si mintile si sufletul, sa incepem sa auzim. Pentru ca nu e de ajuns sa ai doar urechea deschisa, trebuie sa ai si mintea si sufletul, iar din pacate am senzatia ca sintem in situatia de a nu mai auzi ce se spune, ci numai cine spune. Avem prea multe convingeri si certitudini, acceptam prea greu argumentele si contraargumentele.

O.: Alegerile se fac asadar in functie de simpatii si antipatii?

A. S.: Nu, de raul mare si raul mic. Sint oameni care spun „mie nu-mi place politicianul X, dar ma enerveaza celalalt, si daca ala ma enerveaza, voi vota cu asta”. Din pacate, partidele politice s-au jucat foarte tare cu propriul lor electorat, au ametit pur si simplu ideologiile, programele. Sigur, exista un set de teme de interes national, pentru ca, daca sintem atenti, vom vedea ca toate partidele de la dreapta la stinga vorbesc despre nevoia reformei in educatie, in sanatate, de o agricultura moderna. Toata lumea cade de acord asupra acestor principii, si cu toate acestea, nu se intimpla nimic. Desigur ca sint teme de interes national unde e nevoie de acest consens al partidelor politice, dar diferentele le fac de obicei ideologiile, platformele. Noi nu sintem constienti de platforme, de ideologii. Noi selectam citiva oameni pe care fiecare ii transforma intr-un „tatuc” si spune „acela poate sa-mi rezolve mie problema”. Dar noi va trebui sa invatam ca cei care ne rezolva problemele, degringolada noastra, acest vacarm, sint efectiv regulile, normele. Pentru ca e foarte interesant ca noi aplicam in familiile noastre un anumit tip de rigoare. Ii cerem copilului sa se duca in mod cuviincios la scoala. Interesant este ca la nivelul societatii nu cerem aceeasi cuviinta de la noi si apoi de la ceilalti. Asteptam mai mult de la ceilalti si mai putin de la noi.

In strainatate, nimeni nu vede schimbarea echipelor ca pe o pierdere totala

O.: Plecarea dumneavoastra de linga presedinte a facut subiectul speculatiilor in presa. Cum comentati ceea ce s-a spus atunci?

A. S.: Am descoperit, dupa cei zece ani de stat in structurile puterii, ca uneori cel mai greu lucru era sa-i conving pe ziaristi de lucrurile simple. In spatele lucrurilor simple ei vedeau niste strategii machiavellice. O gafa incercau sa spuna ca n-a fost o gafa, ci a fost pusa la cale ca sa socheze. Asa e si cu mine. Imi dau seama ca realitatea in momentul de fata e una, iar adevarul meu e altceva. Va trebui sa am rabdare ca timpul sa confirme ce si cum.

O.: Ce ar putea insemna lungul sir de demisii din functia de consilier al presedintelui Traian Basescu?

A. S.: E o institutie grea. Poate ca unii dintre cei care au demisionat mai repede, mai tirziu, probabil ca n-au evaluat exact ce inseamna aceasta institutie. Si cred ca facem prea mult caz de acest tip de demisii sau de plecari pentru simplul motiv ca in alte tari, in asemenea institutii, echipele se schimba odata la un an, la doi ani si nimeni nu le vede ca pe o Apocalipsa, ca pe o pierdere totala.

O.: Pina la ce punct putem vorbi de autoritatea unui consilier de imagine, avind in vedere ca exista oameni politici care prefera sa ia deciziile fara o consultare prealabila. Ma refer aici la episodul gratierii lui Miron Cozma de catre Ion Iliescu.

A. S.: Exista o influenta in mod inevitabil, dar sa nu uitam un lucru, consilierul e facut sa ajute, nu sa detina locul respectivului politician. Pina la urma, acest politician a fost votat, el da socoteala public de greselile pe care le-a facut, el aduna punctele pentru succesele lui. Pina la urma el decide cit si cum se lasa influentat, dar de aceea ai o echipa de consilieri, ca sa fii sigur, ca sfatuindu-te cu ei, sa iei o decizie.

O.: Dar cind hotarasc sa actioneze pe cont propriu?

A. S.: E treaba lor. Politicianul e cel care iti cere votul, pe el il votezi, si isi asuma gesturile.

O.: Cum ar trebui sa privim cartea „Vocile puterii”? Este un manual pentru cei interesati de PR politic? Sau mai mult decit atit, rezolva dileme din spatele deciziilor politice ale timpurilor?

A. S.: E o carte care combina sa spunem cel putin doua lucruri: o data partea de comunicare, cu experienta celor saisprezece purtatori de cuvint, de unde cel putin cei care sint pasionati si interesati de domeniu pot afla ce greseli si ce lucruri bune s-au facut, si pe de alta parte mai exista si celalalt element in care unii dintre ei vorbesc si despre culisele unor decizii, despre evenimente petrecute si pe care unii le-au uitat, nuante pe care nu le cunosteam atunci. In plus, ei au un avantaj de a fi credibili, fiecare dintre ei se afla la un interval destul de mare de momentul incheierii mandatului, adica au avut posibilitatea sa se sedimenteze lucrurile si sa fie oarecum obiectivi, detasati de evenimente. Din punctul asta de vedere, am selectat purtatori de cuvint cu misiune incheiata si nu in timpul misiunii, pentru ca mie nu mi-e foarte usor sa vorbesc despre perioada in care am lucrat cu presedintele Basescu, atita timp cit este supusa unui subiectivism, cu bune si cu rele.

„Pregatirea” pentru presedinte
Adriana Saftoiu s-a nascut la data de 11 septembrie 1967 in orasul Dej (judetul Cluj). A absolvit in anul 1993 Facultatea de Litere, sectia romana-spaniola, a Universitatii din Bucuresti. Intre anii 1993-1998 a lucrat, ca ziarista, la agentiile de presa ROMPRES si MEDIAFAX. In perioada 1998-2000 a indeplinit functiile de Secretar de stat si purtator de cuvint al Guvernului. A fost numita director de cabinet al Ministrului Transporturilor, Traian Basescu (2000-2001) si, in urma alegerilor din 2004, a fost aleasa ca deputat de Bucuresti pe listele Aliantei Dreptate si Adevar PNL-PD. Doi ani mai tirziu, la data de 21 decembrie 2004, Adriana Saftoiu a fost numita in functia de consilier prezidential si purtator de cuvint al Presedintelui Romaniei, sef al Departamentului de Comunicare Publica. La momentul demisiei, in martie 2007, consilierul presedintelui Romaniei a invocat motive de natura personala, declarind urmatoarele: „E doar o masura administrativa. Ramin in continuare un sustinator al politicii si proiectelor lui Traian Basescu”. Adriana Saftoiu este autoarea cartii intitulate „Vocile puterii”, in paginile careia se regasesc istoriile celor mai influenti purtatori de cuvint din anii nouazeci si pina in prezent.

Trei zile de jazz cu “Richard Oschanitzky”

2007-05-28T04:59:00.000-07:00

Au aratat exact ce inseamna sa fii original si, mai presus de toate, in cite moduri poti sa interpretezi un gen muzical aflat la granita cu alte curente. Si pentru ca termenul-cheie al unui eveniment de talie internationala a fost unicitate, artistii au demonstrat ca singura modalitate prin care iti poti dovedi originalitatea este sa-ti lasi o parte din suflet in cintecele adunate in repertoriu. In perioada 24-26 mai, in Sala Studio a Televiziunii Române, Iasul a trait pe ritm de jazz.

Daca ai incerca sa-l definesti, cel mai probabil ai gresi. Dar nu pentru ca nu ti-ai gasi cuvintele, ci pentru ca mult prea multe trebuie alese asa incit ideea ta despre ce inseamna muzica de gen sa fie cit de cit adevarata. Cea mai sincera declaratie, referitoare la imposibilitatea de a explica cumva nebunia de sunete, a fost a lui Marcel Stumpf, directorul Goethe Zentrum: “Nu este doar un termen. Ca sa intelegi jazz-ul trebuie sa-l simti”. Exact ce au incercat sa le induca spectatorilor artistii romani si internationali sositi la Iasi pentru trei zile de Festival “Richard Oschanitzky”, eveniment organizat de TVR Iasi, in colaborare cu Radio Iasi, Goethe Zentrum si Centrul Cultural Francez.

In acordurile instrumentelor, publicul a simtit alaturi de maestrii de pe scena sentimente dintre cele mai contradictorii: bucurie care atinge cote maxime si opusul ei, o tristete adinca, tensiune mocnita si mai apoi o stare de eliberare frenetica. Sint paradoxurile unei acustici ce poate nici nu are nevoie de prea multe explicatii. E de ajuns sa inchizi ochii si sa te lasi in voia cintecelor de la inceput si pina cind se sting si ultimele aplauze.

Maestrii improvizatiei

Aflat la cea de-a noua editie, Festivalul International “Richard Oschanitzky” a inceput cu o forta incredibila, odata cu recitalul formatiei Trigon din Republica Moldova, grup considerat a fi un fenomen al jazz-ului modern datorita improvizatiilor si a manierei originale de a interpreta folclorul.

In seara de joi, cei prezenti au ascultat printre alte creatii, o varianta unica a melodiilor “Ciocirlia”, “Haulita”, “Lume, lume” si “Blues japonez”, acompaniate de ovatiile din public. Dinamismul interpretarii din prima parte a manifestarii a fost in cele din urma temperat de acorduri lente, mult mai romantice, cind Paul Babici si Lucian Darie au cintat despre o iubire ideala, inviata pe ritmuri de soul si pop.

Intrerupte din cind in cind de comentariile joviale ale prezentatorului Florian Lungu, secventele muzicale nu au fost lipsite insa de incidente, mascate pe cit posibil de chitare. Vocalistele si-au pierdut pe alocuri cuvintele, dar au mizat pe calitatea fascinanta a creatiilor de a le permite sa-si repare “greseala” in cel mai estetic mod cu putinta si mai mult decit atit, in cazul Doinei Spataru, sa arate un talent nativ valorificat in piesele vechi romanesti. Grupul format din Eugen Gondi, Ion Baciu Jr. si Pedro Negrescu a fost secondat de tinerii artisti de la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, intr-un prim “examen al celor care se apropie de lumea jazz-ului”, dupa cum a lasat sa se inteleaga inconfundabilul prezentator. A urmat una dintre cele mai inedite reprezentatii, si poate singura din intreg evenimentul care a adus pe scena un numar record de instrumente de percutie.

La granita dintre genurile muzicale

Exista un singur termen care ar putea totusi sa descrie piesele Festivalului. Iar acela e originalitate, daca luam in considerare multitudinea interpretarilor unui gen aflat mai degraba la granita dintre multe alte curente. Poate fi blues, pop, soul, etno, toate impreuna sau poate ceva mult mai special ce nu poarta inca vreun nume.

Cert este ca jazz-ul se cinta in concordanta perfecta cu ceea ce simte cintaretul. Ar putea fi o regula acceptata de comun acord. Si totusi, sint oameni facuti pentru a incalca si minimele rigori. Cum este cazul cvartetului Boxer din Germania, autorii unei reprezentatii parodice, dar de efect, potrivit reactiilor din public. Impreuna au adus in atentia celor prezenti un repertoriu socant, desprins parca dintr-o comedie absurda, au extaziat spectatorii si le-au aratat ce inseamna sa fii altfel. La capatul isteriei produse, formatia Daniel Givone din Franta a reusit sa vindece.

O lectie in carcera

2007-05-28T04:50:00.000-07:00

Sase luni au durat dialogurile dintre echipa Fundatiei ProWomen si femeile din Penitenciarul cu Regim de Maxima Siguranta din Iasi. Douazeci si patru de intilniri informative, cu subiecte centrate pe drepturile omului, hartuirea sexuala, violenta in familie sau traficul de carne vie. S-au impartasit experiente, iar unele dintre amintiri au ramas intiparite pe hirtie, in lipsa unui strigat eliberator.

Nimic nu pare a mai fi la fel dupa ce intri in Penitenciar. Te schimbi tu insuti, intr-un mod cu totul inexplicabil, te inchizi in tine si tot ce ai vrea sa faci e sa mentii tacerea, sa nu lasi sunetele sa taie aerul din jur si nici ochii sa priveasca la detinutii iesiti din celule. E un sentiment care te cuprinde fara sa vrei si care sta cuibarit in tine pina cind simti din nou viata de afara, cu zbuciumul si nepasarea ei. Dupa gratii e o lume fara odihna si atemporala, o zona a fricii intuita chiar si in cele mai firave gesturi, o inchidere a pleoapelor sau stringerea instinctiva a pumnilor. Adunate intr-un perimetru de citiva metri cu denumirea generica de “curte”, femeile incearca sa zimbeasca, sa alunge chinul unor zile interminabile cu o vorba spusa pe ton de gluma, care-si gaseste de cele mai multe ori resorturile intr-un trecut nici acum uitat pe deplin. Se cunosc intre ele. Poate prea bine. Si-au aflat anii de condamnare, familia lasata in urma si gindurile despre o eliberare ipotetica. “Multe dintre ele sint inchise pentru furt, fiind de fapt recidiviste”, aud cuvintele Nataliei si vocea isi pierde din acustica pe masura ce inaintam pe coridorul inchisorii. E o caldura cumplita si e ultima zi cind Natalia Tarasov si Stefania Nastas intra in Penitenciarul de Maxima Siguranta din Iasi in calitate de asistente de proiect “Un om informat este un om liber!”, organizat de ProWomen si derulat pe o perioada de sase luni de zile. “Au fost in total douazeci si patru de intilniri timp in care am incercat sa le implicam in dezbateri si discutii pe diverse teme”, povesteste Stefania. Cel mai dificil dialog a fost insa in urma cu doar citeva saptamini cind au vorbit despre drepturile omului. A trebuit atunci sa le fie explicate in amanunt terminologia de specialitate, legile, pe care in cele din urma au ajuns sa le cunoasca si sa le invoce.

Ratacite printre explicatii

Ajungem in cenaclul detinutilor. E o sala ceva mai incapatoare, frecventata de prizonierii cu buna purtare, si cumva mai lipsita de raceala aceea paralizanta din intreg penitenciarul. Pare altfel, poate si datorita portretelor incredibil de frumoase expuse pe zidurile camerei, desi sentimentul distinctiei nu e mai mult de o inchipuire a inconstientului. In mintea celor inchisi, locul e la fel de rupt de lumea reala ca toate celelalte carcere supravegheate de gardian.

Le asteptam in liniste pe femeile care trebuie sa participe la ultimul seminar, despre traficul de persoane. Nu sint mai mult de zece, iar dupa expresia de teama si de neincredere de pe chipurile lor, ai zice ca sint toate un suflet. Intra incolonate, isi privesc observatorul – inspectorul Irina Grosu – mai apoi se asaza pe rindurile de banci din cenaclu. Pozitia lor este intrucitva contorsionata, iar doua dintre ele, cele mai tinere, evita sa-si ridice privirea, ca si cum ar vrea sa-si ascunda in permanenta identitatea. In cele din urma, fetele de la ProWomen izbutesc sa le cistige increderea si sa le implice in schimburile de replici. “Ce este traficul de persoane? Si nu va ginditi doar la prostitutie. E mai mult decit atit”. O stare de dezorientare se produce, si ca s-o inlature Stefania, continua cu explicatia detaliata a infractiunii. “Traficul inseamna recrutarea, transportarea, transferarea sau cazarea unei persoane prin amenintare, violenta sau prin alte forme de constringere, prin rapire, inselaciune, abuz de putere sau profitind de imposibilitatea acelei persoane de a se apara sau de a-si exprima vointa ori prin oferirea, sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obtinerea consimtamintului persoanei care are control asupra altei persoane, in scopul exploatarii acesteia”.

Urmeaza apoi un “ati inteles ceva” si Somerda raspunde vizibil atacata. “Da, cum sa nu?” “Si totusi, de ce se intimpla?”, le provoaca Natalia, iar Somerda reactioneaza si de data asta, mai vulcanic. “De ce? Din cauza banilor, sa devina mai bogati, din avaritate”. La rindul ei, Adela lasa de inteles ca nu e straina de subiect. Cu ceva timp in urma, cind a fost plecata in strainatate i s-a propus sa-si vinda fetita pentru o suma de douazeci de mii de euro. Chiar daca motivul “negotului” nu i s-a formulat clar, in adincul ei stia ca este vorba de sclavie. A refuzat banii, o decizie pe care si astazi o considera cea mai buna alegere.

Motivele unui cosmar

Nu sint multe cuvintele care le-ar putea descrie pe femeile din Penitenciarul de Maxima Siguranta Iasi. Si cu siguranta nu sint pline de intelegere daca aduci aminte de motivele venirii lor aici. Insa, inainte ca prezentarea sa inceapa, am auzit cele mai frumoase vorbe din cite s-ar putea spune despre niste oameni chinuiti. Fetele implicate in proiect mi-au dat de inteles ca in sedintele organizate de mai bine de sase luni, detinutele au dat dovada de o capacitate analitica, si in definitiv de o inteligenta nativa care le ajuta sa asimileze cantitati mari de informatii, odata necunoscute. O realitate pe care am inteles-o la ultimul seminar, cind cerindu-li-se in mod expres sa noteze pe o foaie de hirtie principalele caracteristici ale traficului de carne vie, cauzele si consecintele acestuia, au intuit exact rindurile scrise in brosurile informative. Fara sa fi cunoscut in prealabil fenomenul, fara ca multe dintre ele sa fi fost in situatiile expuse.

“Ce provoaca faptele despre care vorbim?”, intreaba Natalia. “Lipsa de bani, anturajul, egoismul, saracia” “Si cum credeti ca traficantul isi racoleaza victima?” Prizonierele raspund ca la o lectie dinainte invatata, iar gesturile lor repezite denota o lipsa de rabdare care se accentueaza minut cu minut. “O ia frumos cu vorba, o bate, cauta clienti sa o vinda, merge din mina in mina si cind se satura clientii de ea, o vinde”, sint raspunsurile venite unul dupa altul, in cascada. Se pierd pe alocuri in confuzii legate de prostitutie, iar Stefania si Natalia incearca sa inlature starea de confuzie. “In cazul traficului nu este vorba de o singura persoana incriminata, ci o retea de infractori si de cele mai multe ori agenti ai politiei sint implicati”.

Mult mai atent conturate sint urmarile delictului. Somerda considera ca cea mai dureroasa rana e sentimentul pe care-l incearca victima, acela de a se invinovati pentru ce i-a fost dat sa traiasca: “Ramine cu un cosmar pentru toata viata. Sufera consecinte, remuscari, se imbolnaveste si nu se poate intoarce nici la familie, pentru ca cei de acolo n-o mai primesc”.

“Si totusi, am putea sa prevenim toate acestea, daca nu ne-am lasa actele in mina necunoscutilor”, “sau, daca mi le-a luat, sa ma duc imediat la ambasada”, completeaza Adela, iar cuvintele ei suscita interesul celorlalte. “Mie odata mi-a furat o femeie pasaportul si a facut ea beleaua pe numele meu”, povesteste Venetia, o tiganca frumoasa cu parul de carbune. Pentru prima data in sedinta de azi Irina Grosu isi paraseste pentru o clipa rolul de observator: “Cum, mai nou va fura si pe voi?”

***

Au plecat in celule la fel de agitate ca atunci cind au intrat in sala de cenaclu. Incolonate, cu trupurile tradind o stare de tensiune amortita, tinuta sub control pina la rabufnire. Zimbeau pe masura ce urcau treptele inspre celule, dar nu era vorba de seninatate. Cereau o ingaduinta din partea inspectorului, singurul care le mai poate da certitudinea ca intr-o zi o sa revada iarasi luminile orasului. Inainte ca zavorul sa fie tras, s-a mai auzit un glas pierdut, ca in vis. “Doamna, dar pe noi nu ne elibereaza?”

Jurnalul unor zile lipsite de cronologie
“Un om informat este un om liber” nu este doar numele programului sustinut de ProWomen in Penitenciarul de Maxima Siguranta Iasi. Este si titlul revistei editate de organizatie, in paginile careia detinutele si-au publicat povestile, gindurile si amintirile adunate in anii petrecuti dupa gratii. “A mai trecut o zi” este doar un fragment din articolul-marturie trimis pe adresa Fundatiei. A mai trecut o zi... Am sa dezvalui programul unei zile obisnuite de detentie a femeilor din Penitenciarul Iasi, unde imi execut si eu pedeapsa. (...) E ora 6. Imi dau seama pentru ca aud goarna, asta insemnind ora de desteptare. Mai tare ma trezeste zgomotul zavoarelor si a lacatelor care se deschid pe rind la fiecare camera pe sectia 1 femei. Daca la inceput aceste zgomote puternice ma faceau sa tresar acum mi-au devenit familiare, exact ca si cum ar face parte din viata mea. (...) Toate fetele de la camera 6 (preventive) coboara din paturi si asteapta rindul la baie care este atit de mica incit numai o persoana are loc sa-si faca igiena de dimineata. Pregatim cafele si ne grabim cit putem de repede sa le consumam pentru a avea timp sa curatam si sa aerisim camera pina la apel, asta insemnind ora 7. Suna apelul. Camera este pusa la punct, toata lumea se incoloneaza in asa fel incit sa fim usor de numarat. Se aud zavoarele, intra majora de zi, se raporteaza de responsabila camerei efectivul nostru de femei si la capitolul probleme: nu sint. Doamna major a iesit, usa se inchide iar noi respiram usurate. De regula, ar trebui sa raminem incolonate pina suna iesirea apelului (ora 8), dar noi care mai de care ne ascundem in baie si aprindem cite o tigara stind cu urechile ciulite ca in cazul in care majora revine la vizeta sa fim in formatie. Suna goarna. A iesit apelul si noi sintem libere sa facem ce vrem, dar ce sa facem? (...) O parte din noi mai servim cite o cafea, altele isi pregatesc cite un ceai pentru micul dejun. Televizorul este pe programul de stiri de la desteptare si aproape toata ziua ascultam stiri, cu gindul si speranta ca poate auzim ceva care sa ne favorizeze pe noi, detinutii. Se aude zavorul si usa se deschide. Si ntem anuntate ca trebuie sa iesim la curtea de aer. Iesim afara toate si respiram aerul curat si rece care in 10 minute deja ne oboseste. Sintem slabite imunitar si simtim asta pe propria piele. Doua ture de plimbare in curtea care nu este mai mare de 20 metri , lata de 7-8 metri si, gata, sintem obosite, ne dor picioarele, si vrem sa stam jos.

O companie tulburatoare

2007-05-07T08:41:00.000-07:00

Ma pierd fara rost chiar si atunci cind sint convinsa ca am cistigat. Renunt la ce-am facut ani de zile si foarte rar ma uit in urma sa vad cit rau mi-ar putea produce decizia mea de a fugi pur si simplu. De cele mai multe ori insa ma intorc de unde am plecat, doar ca s-o iau iar de la capat cu mai multa incapatinare. Pare un drum al lui Sisif, dar pe care nu preget sa-l parcurg fara oprire. Capitulez din credinta ca un om nu trebuie sa aiba parte de o experienta totala, unica de la inceputul zilelor lui si pina in ultima clipa. In adincul sufletului meu nutresc speranta ca traiul perfect e format din zeci de experiente partiale, al caror unic scop este sa ne dea sentimentul implinirii, chiar daca uneori e numai o iluzie. La ora la care scriu, imi trec prin minte toate discutiile marunte purtate cu o prietena veche, atit de prapastioasa in fata schimbarilor, in fata unor greutati inevitabile, dar atit de des intilnite. De fiecare data cind noutatea ii iesea in cale, se opintea, isi plingea in pumni de parca n-ar fi fost in stare sa treaca peste lucrurile care o depaseau la prima vedere. Si intr-un mod bizar, nu cauta solutia salvatoare in propriile ei forte, ci o regasea in gindurile despre un Dumnezeu atotputernic, care s-o aiba mereu in grija, indiferent de alegerile ei. Tin minte cum, in discutiile noastre marunte, ajungeam invariabil la aceleasi contradictii, si cum printr-o simpla fraza imi nega toate argumentele: "Totul tine de o vointa mult mai puternica decit a noastra, si nu uita ca drumul nostru e dinainte stabilit". O mentalitate bolnavicioasa as putea spune, o credinta oarba intr-un destin ce in definitiv este insasi creatia noastra. Libertatea decurge tocmai din posibilitatea de a ne alege propriul drum, pe care sa-l construim parte cu parte ca intr-un joc de puzzle, propria noastra cale, neintrerupta de lamentatii inutile.

Carry me away

2007-05-02T01:50:00.001-07:00

Iasul, oras de adoptie pentru francofoni

2007-04-03T01:11:00.000-07:00

Diversitatea in cultura si in limbaj este tocmai ceea ce uneste tarile comunitatii europene si pe cele ale spatiului francofon. Aceasta ar putea fi concluzia conturata la capatul unui eveniment desfasurat intr-un cadru international, in ultimele trei zile ale lunii martie. Organizate la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”si la Centrul Cultural Francez din Iasi, Zilele Francofoniei au plasat in centrul dezbaterilor probleme de actualitate, precum intentia Uniunii Europene de a proteja identitatea statelor membre. Conferintele din Sala Senatului si-au pierdut mai apoi caracterul pur oficial cind in final tot ce s-a mai auzit a fost muzica.

Sa vorbim despre unitate in diversitate

Care iti sint limitele intr-o tara straina? Ai putea sa visezi cu adevarat? Sa pledezi pentru democratie si apoi sa dai forma dorintelor si idealurilor tale? Cit de mult inseamna in contextul european actual un fond comun de valori? Sint citeva dintre intrebarile la care au incercat sa raspunda prof. univ. dr. Raymond Renard (Universitatea din Mons, Belgia), prof. univ. dr. Anne-Marie Houdebine (Universitatea din Paris) si prof. univ. dr. Michael Metzeltin (Universitatea din Viena) prezenti intr-un cadru international la „Zilele Francofoniei”. Cea de-a doua editie a evenimentului organizat la Iasi a adus in discutie nu numai crimpeie de istorie – trecutul comun al tarilor cu substrat latin – ci si elemente de diversitate, garanti ai democratiei. „Daca pina in momentul acesta Uniunea Europeana rezolva mai mult probleme ce tineau strict de viata economica a statelor membre, iata ca acum in atentie stau viata culturala si identitatea lor lingvistica”, a precizat Raymond Renard. La rindul ei, si intr-un stil neconventional, Anne-Marie Houdebine si-a construit discursul pe principiul alteritatii, convinsa de faptul ca e imposibil sa uniformizezi zecile si sutele de culturi, de limbaje, ele fiind distincte tocmai prin modul in care s-au cristalizat de-a lungul timpului. Iar concluzia a fost mai mult decit sugestiva: „Doar nu sintem copaci, sintem fiinte cu ratiune!”

„Nu scriem pentru noi insine”

„Zilele Francofoniei” au continuat cu o serie de conferinte organizate atit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, cit si la Centrul Cultural Francez. Derulate intr-un decor oficial, dezbaterile au readus in actualitate conditia scriitorilor imigranti ce prefera sa isi renege trecutul si sa devina cetateni ai tarii de adoptie, cu referire in acest caz la Emil Cioran. Invitatii au ajuns la un consens in privinta literaturii canadiene, mult prea putin promovata, dar impreuna au lasat in penumbra situatia din Republica , unde studierea limbii ruse are inca prioritate.

Tot cu prilejul intilnirilor de la Iasi, scriitorul si jurnalistul belgian Jacques De Decker a prezentat publicului cinci volume de literatura traduse in limba romana, intre care si „A citi si a scrie: cap si pajura”. Privita in ansamblul ei, lansarea de carte a fost un prilej pentru De Decker de a expune o viziune cu totul originala asupra modului in care ar trebui sa se desfasoare o creatie artistica. „Trebuie sa fii critic atunci cind incerci sa fii inventiv si invers sa fii creator atunci cind vrei sa faci radiografia operei tale”. Iar rationamentul are in spate convingerea ca intr-adevar „On n’écrit pas pour soi” („Nu scriem pentru noi insine”).

Sunetele

Daca prima parte a evenimentului a avut ca tema de discutie identitatea culturala a tarilor din spatiul francofon, in cele din urma s-a auzit doar muzica. Artisti romani de la Asociatia culturala „Tristan Tzara”, de la Universitatea de Arte „George Enescu” si studenti Erasmus au impartit aceeasi scena la Centrul Cultural Francez. Recitalul celor dintii ar putea fi descris ca fiind o suma de acorduri „ce par improvizate, dar care in definitiv au o structura studiata”, dupa cum incerca conf. univ. dr. Laura Vasiliu sa-si convinga spectatorii.

Mai apoi, la sfirsitul concertului de muzica simfonica, dadaista, la finalul balului de la Primarie de simbata seara, cel care a pus punct evenimentului, am ramas cu o alta amintire frumoasa. Si anume, cu imaginea studentilor straini care au reusit, in doar citeva minute de spectacol, sa-si uimeasca publicul, imprumutindu-le cite ceva din spiritul francez prin cintece, ca la un foc de tabara.

Sabaoani, cronica unui exod

2007-03-19T04:27:00.000-07:00

Sirul vorbelor ei pare de neîntrerupt, ca si cum ar vrea sa-mi dezvaluie rapid amintiri adunate în zeci de ani. În casa ei din Sabaoani, Veronica Tânaru încearca sa scoata dintr-un con de umbra trecutul catolicilor din

Moldova

a caror istorie lasa mereu loc de interpretari. În timpul dialogului din camera plina de flori, mîinile ei cauta necontenit prin sertare. Ar vrea sa gaseasca dovezi nenumarate care sa demonstreze ca este si a fost dintotdeauna românca.

Inca de la intrare vad cum pazeste Fecioara de marmura. Sta intr-un colt al casei, linga zeci de flori si plante de un verde crud, sta si parca te cerceteaza pina in adincul sufletului, atit de real ii e chipul. Alaturi de ea, Veronica Tanaru cauta intr-o cutie de carton o marturie. Degetele intorc pe o parte si pe alta paginile aflate acolo, ochii se plimba pe rindurile scrise, dar femeia nu gaseste ceea ce cauta.

Deschide alte si alte manuscrise si, cu doar citeva clipe inainte sa renunte, Veronica desface un ultim petec de hirtie. „Multumesc Doamne”, o aud spunind si-mi inmineaza cuvintele adunate in versuri.

Poezia „Strabunii”, mostenita de la mama ei, Catrina Robu, ar putea fi o dovada inca neinregistrata ca trecutul catolicilor din Sabaoani a fost scris in Moldova si nu in Transilvania asa cum s-a consemnat de-a lungul timpului. „S-ar fi spus ca am fi venit din Transilvania in Moldova, dar mie bunica mi-a zis ca oamenii si-au parasit casele de aici si au trait in adaposturi sub pamint, ca au plecat din calea navalitorilor si s-au refugiat in Transilvania, de unde au revenit apoi in locurile natale”.

Incepe apoi sa recite, iar vocea devine din ce in ce mai stinsa pe masura ce ajunge la finalul cintecului. „In munti odinioara de teama de barbari/ Fugeau strabunii nostri in codri seculari/ Ei se uitau cu jale din virf de munti pletosi/ Dar nu-si pierdeau nadejdea/ Ai patriei stramosi/ Cind vreun flacau sau fata plingeau privind in jos/ Ii mingiiau cu vorbe/ Cite-un batrin sfatos/ Nu plingeti dragi copii, caci suferinta-i trecatoare/ Si miine fi-va in tara un rasarit de soare”. Veronica tace citeva secunde. „Cel mai mult ma doare nedreptatea ungurilor care ne considera de-ai lor”.

Dansul pe scena capelei

Cu cinci ani in urma, pe sase iulie, o delegatie a Consiliului Europei si-a ales Sabaoaniul drept destinatie de calatorie. Aveau nevoie de o certitudine, de o proba ca intr-adevar, localnicii vor sa se infiinteze in comuna scoli cu predare in limba maghiara. Au gasit insa o asezare populata de oameni cu sufletul bine inradacinat in traditiile romanesti. In ziua aceea sabaoanenii au imbracat portul popular si au dansat pe scena capelei. Veronica Tanaru isi aduce aminte si acum de reactiile celor din delegatie pe care pina la urma nu-i mai puteai deosebi de sateni. Si-au luat si ei camasi de borangic cu fir de purpura si au jucat hora minute in sir. Mai tirziu, dupa plecarea lor, avea sa se afle ca in strainatate erau considerati in continuare de neam maghiar.

Camasile rubinii

In timp ce deapana amintiri de demult, femeia imi arata o impresionanta colectie de costume populare, adunate inca din anii saptezeci cind a urmat cursurile Scolii Populare de Arta din Piatra Neamt. Zeci de camasi, catrinte, bundite, cojoace sau sumane stau laolalta in camera rece care serveste drept atelier. Privindu-le, ai impresia ca fiecare haina pastreaza in tesatura atit de fina si frumos lucrata istoria unui om sau a unei familii din comuna. Sint costumele pe care odinioara le adunau prin sipete locuitori din Sabaoani. Unele dintre ele au zeci de ani vechime, dar sint pastrate intacte. „Cind mergeam la bilci tin minte ca numai noi, din toti satenii, eram imbracati in portul popular si jucam intr-una hore, sirbe, obiceiurile noastre stravechi, aceleasi ca si la ortodocsi. Ei insa nu le mai pastreaza astazi asa cum le pastram noi. Au preferat sa le lase”.

„Aici nu au fost unguri cu adevarat”

De-a lungul vremurilor, cercetarile lingvistilor au reliefat o serie de particularitati lingvistice proprii catolicilor din Moldova, respectiv a celor din Sabaoani. Potrivit acestora, locuitorii de pe Valea Siretului vorbesc o limba daco-romaneasca transilvaneana, a carei principala trasatura este pronuntarea ca „ci” si „gi” a consoanelor „t” si „d”, urmate de vocalele „e” si „i”. Rezultate care-si pierd intr-un final ratiunea de la care au pornit atit timp cit si urmasii altor colonisti de provenienta ardeleneasca, care nu sint catolici, pronunta sunetele in modul descris.

„Bunicii foloseau intr-adevar sunetele «ci» si «gi» in cuvintele lor, dar nu asa cum vorbeau ardelenii, ci era mai curind un grai vechi moldovenesc. Pentru ca aici, in Sabaoani, nu au fost unguri cu adevarat, iar daca s-a vorbit in ungureste, era vorba atunci de o limba maghiara spusa in grai romanesc”.

Din vorbele bunicilor ei, Veronica reda si expresiile „faragicit nu-i buna”, „adgivarat”, „macarim”, „batarim” sau „ni-i inchiteala”, pe care le considera a fi cuvinte spuse de „nestiutori de carte”. „Adevarul este ca nu pot sa demonstreze ca sintem de alta nationalitate doar pentru ca sintem catolici. Cit despre mine, eu romanca ma consider si romanca voi fi de acum incolo”.

Temnitele istoriei

Casa femeii are doua camere cu pereti inveliti in tesaturi, doua incaperi reduse ca dimensiuni si despartite printr-o tinda care serveste drept magazie. Arhitectura simpla a locuintelor, orientarea lor „dupa pozitia drumului” conserva ramasitele unor vremuri apuse.

Alte reminiscente ale secolelor trecute se regasesc astazi in Muzeul Diecezan al catolicilor din Moldova, inaugurat la Sabaoani in septembrie 2002. Sub acelasi acoperis stau adunate documente despre misiunile preotilor dominicani, iezuiti si franciscani, obiecte care definesc vechile ocupatii ale locuitorilor, dar si dosare intocmite de Securitate prin care episcopul Durcovici si alti prelati catolici au fost condamnati la moarte.

Muzeul a fost infiintat tocmai din nevoia de a regasi o identitate pierduta in secole de istorie, dupa cum precizeaza preotul Fabian Dobos, cel care spera ca in interiorul cladirii, locuitorii din satele catolice „se vor convinge ca nu sint ceangai, unguri, bozgori, cum i-au etichetat (unii poate o mai fac si astazi) necunoscatorii si semidoctii”.

În loc de epilog

Cadranul ceasului indica miezul zilei. E ora la care copiii deschid larg usile Liceului „Vasile Alecsandri”, alearga pe drumul prafos al Sabaoaniului mai apoi se pierd pe ulite. Pe unii dintre ei ii mai zaresc inca in curtea Bisericii „Sfintul Mihail Arhanghelul”, camuflati de gardul viu, pe altii ii vad cum se urca in masina care ii va duce la oras, la Roman. In urma lor, povestea continua si astazi sa se scrie.

Ceangaii din Moldova, cind romani, cind unguri

Istoriografia romaneasca a consemnat faptul ca satele de pe Valea Siretului, din zona Romanului si a Bacaului, cit si cele de pe vaile Trotusului si Tazlaului sint populate de romani catolici, al caror trecut se impleteste cu cel al locuitorilor din Transilvania rasariteana. Prin trecerea lor la una dintre confesiunile dominante, calvina, romano-catolica, reformata sau unitariana, romanii din Ardeal se diferentiaza de restul ortodocsilor, intrind astfel in sfera religioasa a secuilor. In secolul al XIV-lea, odata cu trecerea la noua religie, ei incep sa deprinda si limba ungureasca, pe care insa o vorbesc cu dificultate, amestecind cuvintele in asa fel incit dau nastere la o grupare lingvistica deosebita. Fiind catolici, romanii din Transilvania sint considerati unguri, dar de o categorie secundara (csángomagyarok), deoarece imbina obiceiurile valahe cu cele secuiesti. Procesul de asimilare etnica continua pina in secolul al XVIII-lea, cind numeroase sate romanesti trec la confesiunea romano-catolica.

Catolicii de pe Valea Siretului constituie o noua stratificare de populatie, alcatuita in mare parte din transfugi de prin partile Bistritei si ale Nasaudului. Colonistii acestia populeaza satele catolice parasite odinioara de vechii locuitori si intemeiaza asezari noi, pe dreapta si pe stinga Siretului si in regiunea cursului inferior al Moldovei. Impreuna cu romanii emigreaza si secuii, care formeaza comunitati bilingve (asa-numitii ceangai) pe Vaile Trotusului si Tazlaului.

(informatii preluate cu sprijinul conf. univ. dr. Emil Dumea, decanul Facultatii de Teologie Romano-Catolica a Universitatii iesene „Alexandru Ioan Cuza”)

Frumusetea, gasita la matrimoniale

2007-03-19T04:16:00.000-07:00

Printr-un joc al destinului, un fermier francez ajunge sa-si gaseasca jumatatea in persoana frumoasei românce Elena. Intilnirea celor doi este la inceput o solutie de compromis. Cu toate acestea, pe masura ce actiunea se deruleaza, ambii protagonisti devin constienti de faptul ca ii leaga o dragoste reala. Filmul „Je vous trouve très beau”, de Isabelle Mergault, a deschis in seara de vineri, 16 martie, Festivalul Filmului Francofon. Evenimentul care a adus-o la Iasi pe actrita Medeea Marinescu a fost organizat in colaborare cu Centrul Cultural Francez, Casa de Cultura „Mihai Ursachi” si Cinematograful Republica.

Viata lui Aymé (Michel Blanc) nu e tocmai ceea ce se cheama un trai linistit si fara griji. E mai cu seama o tentativa de a supravietui monotoniei zilnice, alaturi de o sotie cu un temperament cazon, dar tocmai de aceea perfecta pentru munca de la ferma. In timp ce inventariaza neplacerile suportate de-a lungul timpului, certurile, discutiile monosilabice si treptata lui transformare intr-un batrin fara sentimente, Aymé ajunge sa creada ca e prea putin probabil ca lucrurile sa ia o intorsatura favorabila. Dar, ca in orice film inchegat in jurul tragi-comicului, fermierul francez gaseste o scapare dupa ce sotia moare electrocutata in grajdul de vite. Doliul nu dureaza foarte mult. Citeva secunde puse cap la cap, timp in care personajul principal, „inca sub soc”, viziteaza o agentie matrimoniala. Aici se va naste practic o noua etapa in viata francezului, iar intilnirea cu romanca Elena (Medeea Marinescu) nu va duce doar la o frumoasa poveste de dragoste, ci va fi in acelasi timp o lectie pentru barbatul obisnuit sa ramina ani la rind intr-o stare de platitudine.

Pledoaria sufletelor-pereche

Distins anul acesta cu premiul César pentru cel mai bun film de debut, „Je vous trouve très beau” al Isabellei Mergault, reflecta inainte de toate o lume ideala. E un sentiment pe care nu ai cum sa ti-l reprimi atunci cind ajungi la scena de final. Poate pentru ca e greu de crezut ca o agentie matrimoniala la care apeleaza romancele dornice sa plece in strainatate mijloceste intilnirea asa-ziselor „suflete-pereche”. Sau pentru simplul motiv ca iubirea dintre personaje e astfel gindita de scenaristi incit sa nu tina cont de granite sau de lunile scurse de cind cei doi au incetat sa se mai vada. Insa, dincolo de momentele in care filmul devine pur ideatic, pelicula te fascineaza pur si simplu prin felul in care imbina umorul de calitate cu realismul brut al primelor cadre, dar si cu accentele dramatice din final cind Aymé ii daruieste Elenei toata averea lui. Mai mult, pe masura ce scenele se succed, privitorul descopera o serie de tipologii umane fin conturate: tinarul rebel care comunica doar cu persoanele pe care le crede suficient de sincere incit sa merite o confesiune, femeile frustrate de neintrerupta trecere a timpului, dar si ipostaza barbatului la virsta mijlocie care cauta ratiuni de a mai trai. La un moment dat, Aymé incepe sa se simta stingher in mijlocul familiei sale, iar sentimentul se acutizeaza in prezenta Elenei, cu atit mai mult cu cit din viata lui dispar toate constantele.

„As vrea ca filmul sa lase o urma”

„Je vous trouve très beau” reuseste sa lase o amprenta asupra privitorilor si sa-i transpuna intr-un mod cit se poate de firesc in locul personajelor de pe ecran. E urmarea pe care si-a dorit-o si actrita Medeea Marinescu, prezenta in seara de vineri la deschiderea Festivalului de Film Francofon. Cumva, la capatul celor optzeci de minute, ajungi la concluzia ca oricine poate trece de la o stare de profunda banalitate, la clipe de o fericire adinca, si totul printr-o simpla ironie a sortii.

Amintiri de chihlimbar

2007-03-08T02:28:00.000-08:00

Mai am si acum, ascuns intr-un sertar cu miros de mosc, acel petec de hirtie. Ii spuneam felicitare, in naivitatea virstei, o numeam dovada pura a dragostei mele pentru tine. Ti-am spus soptit la multi ani si mi-era atit de frica ca o sa rizi. Ma temeam de ridicol si de ochii tai frumosi de chihlimbar. Cind ti-am inminat "ravasul", n-ai spus nimic. Doar ai privit toata scena, iar cind totul ameninta sa devina penibil, m-ai imbratisat cu toata iubirea de care erai in stare. M-ai mirat, nu ti-am spus niciodata. M-ai uimit pentru ca nu credeam ca ai sa fii in stare sa-ti rupi din orgoliu doar ca sa-mi arati mie ce simti cu adevarat. Sau ca sa-mi demonstrezi cit de bine iti pare ca mi-am adus aminte de lucrurile care intr-adevar conteaza. Acele clipe de sinceritate pura cind toate mastile cad in final, cind sufletul ramine descoperit si vulnerabil. Ai putea lesne sa fii zdrobit. Stiu asta de la tine. Te-ar putea distruge un zimbet persiflant, o mina dezolanta sau pur si simplu nepasarea. Crunta nepasare in fata unei vieti fara de bucurii. Ai vrut sa ma protejezi de toate si ti-am multumit. Iar zilele au continuat sa se deruleze. Mereu in simplitatea lor.

Zilele petrecute alaturi au lasat urme. Cind am inchis usa pentru ultima data aveam in suflet un amalgam de trairi pe care nici azi nu pot sa mi le explic sau sa le pun in ordinea lor fireasca. Iubeam si in acelasi timp simteam o indiferenta fara margini, molipsitoare pentru cei din jur. Uneori as vrea sa ma intorc, sa intru iarasi in camera plina de fum de tigara si sa te intreb de ce mintea mea e tot plina de contradictii. De ce uneori e sarbatoare si alteori e sentimentul ca am ajuns la marginea prapastiei. Nu stiu daca mi-ai raspunde. Cel mai probabil ca nu. Stiu ca m-ai lasa pe mine sa fac iarasi un prim pas in cautarea raspunsurilor. Cumva, ai mai pastra o singura deghizare, aceea de om cu doar o jumatate de inima.

Conspiratia impostorilor

2007-03-04T16:05:00.000-08:00

Si iata ca a aruncat piatra. Ion Spinu, ziarist la cotidianul „Ziua”, a incercat zilele trecute sa discrediteze imaginea lui Gabriel Liiceanu, prin publicarea unui articol in care il acuza pe omul de cultura de plagiat si denigrare publica a lui Constantin Noica. Rindurile semnate de jurnalist au declansat un adevarat razboi mediatic, iar editorialisti ca Ioana Lupea sau Cristian Teodorescu au perceput injuriile lui Spinu drept o proba a mediocritatii.
Intr-un interviu din „Romania Libera”, directorul general al Editurii Humanitas gaseste un posibil motiv pentru care jurnalistul ar fi facut acele afirmatii. Dincolo de rindurile ofensatoare, Liiceanu intrevede de fapt o „incercare de maculare”.
La scurt timp dupa aparitia textului, Societatea Romana de Fenomenologie gaseste de cuviinta sa explice de ce afirmatiile lui Spinu sint considerate absurde. Frazele care au facut obiectul incriminarii, scrise atit in limba germana, cit si in romana, nu au fost publicate intr-un articol de sine statator. Ele au aparut in prefata unui volum al carui autor este insusi Martin Heidegger si unde nota introductiva pastreaza lamuriri de continut ale traducatorului, cel care aduce in chip firesc propriile perceptii asupra textului.
Atacul la persoana, folosit de ziaristul Ion Spinu, se dovedeste a fi una dintre manevrele foarte eficace de a diminua prestigiul unui om de valoare, un literat care, in definitiv, ne reprezinta in strainatate. Sintem cunoscuti tocmai pentru ca aici, in interiorul granitelor, s-au nascut cei care, citindu-l pe acelasi Gabriel Liiceanu, „pastreaza un dram de lumina in ei”.
Traim insa aparenta unei democratii unde oricine e liber sa publice acuzatii nefondate. Sa defaimezi este usor. Mai greu este rezisti intr-o „tara care trece printr-o criza de epilepsie”, cum bine spune Andrei Plesu in editorialul sau din ultimul numar al revistei „Dilema Veche”. In conditiile date, ce-ar mai fi de facut? Risul pur, ca in piesele lui Caragiale, nu mai este de ajuns.

Povestea unor „straini”

2007-03-02T01:40:00.000-08:00

In Bulgaria zilelor noastre, un tinar artist cazut in dizgratie, pe numele lui, Vasko, devine peste noapte milionar in euro. Dar, in mod paradoxal, suma uriasa de bani nu ii aduce fericirea, ci ii inlatura orice urma de ratiune, lasindu-l prada propriilor sale instincte dezumanizante. Astfel ar putea fi rezumata intriga din "Subpaminteanul" de Hristo Boicev. Piesa de teatru, regizata de Benoit Vitse, a fost pusa in scena simbata, 24 februarie 2007 la Ateneul Tatarasi. Coproductia, realizata cu sprijinul Centrului Cultural Francez din Iasi, este de fapt o drama de o puternica actualitate, „gindita si scrisa dupa chipul si asemanarea Europei, in care vietuiesc deopotriva si românii si bulgarii”.

Cortina se ridica, lumina devine tot mai puternica si dezvaluie o camera veche, plina de amintiri, alcool si hrana de ciine. Intr-o astfel de locuinta traieste Vasko, ale carui zile par sa aiba mereu aceeasi simpla cronologie. Viata lui se deruleaza intr-un ritm lent, intr-o saracie acceptata ca fiind o stare de fapt, si impotriva careia e inutil sa mai lupti. Nimic nu pare sa lase loc de neprevazut. Nici gindurile tinarului profesor de actorie de a se intoarce pe scena, cu atit mai putin indemnurile prietenului Petko de a reveni in trupa de teatru pe care o formasera impreuna. In acest context, in care lucrurile par absolut previzibile, se deschide o falie intre prezent si trecut, intre concret si pura imaginatie, prin simpla aparitie a lui Hanibal, prototipul strainului absolut. El este cel care schimba o data pentru totdeauna destinul lui Vasko si pe cel al apropiatilor sai: Sonia, Petko si fosta sotie, Cleopatra. Ii imbogateste peste noapte si ii transforma in milionari in euro sub pretextul ca face parte dintr-o civilizatie avansata al carei unic scop este sa-i ajute pe cei nevoiasi.

Personajele vazute drept o suma de contradictii

Regizata intr-o maniera originala de Benoit Vitse, piesa „Subpaminteanul” a lui Hristo Boicev aduce in discutie nu doar conditia artistului din zilele noastre, sau inevitabila lipsa de egalitate intre reprezentantii diferitelor clase sociale, ci comporta si o serie de alte interpretari. Pusi in fata unei existente noi in care banii nu mai constituie o problema, personajele lui Boicev se metamorfozeaza treptat ajungind pina la abrutizare. In mod absurd, Vasko si prietenii lui se complac in aceeasi saracie de la inceputul piesei, de data aceasta fiind vorba de o privatiune autoimpusa. Cei patru dau dovada de o isterie colectiva atit la suprafata pamintului, cit si in adincul lui (in momentul in care decid sa-l caute pe Hanibal pentru a-i cere alte milioane de euro). Artistii devin o suma de contradictii. Lacomia lor atinge cote maxime, dar este asociata cu permanenta frica de necunoscut, de Raul absolut si in aceeasi masura de Binele in toata complexitatea lui. „Subpaminteanul” elimina spre final orice urma de umanitate din personajele piesei. Asemuiti cu fiarele, Vasko, Petko, Sonia si Cleopatra ajung sa-si sfisie binefacatorul, iar ei aluneca treptat spre haos.

Accente din realitatea imediata

Lasind in plan secund multiplele semnificatii pe care le poate avea textul lui Hristo Boicev, Guillaume Robert, directorul Centrului Cultural Francez din Iasi remarca un posibil motiv pentru care Benoit Vitse a decis sa puna piesa in scena. „Alegind acest text, Ateneul Tatarasi si Centrul Cultural Francez (...) fac un pariu a carui miza este Bulgaria. Dar un pariu nu foarte riscant, cita vreme Hristo Boicev este un artist al carui talent se bucura de recunoastere internationala. E mai curind in joc un pariu asupra tarii, asupra «celeilalte tari vedeta a zilei de 1 ianuarie 2007» care a intrat in Uniunea Europeana impreuna cu . Faptul ca intimplarea a facut ca, la un moment dat, destinul celor doua tari sa se fi impletit atit de strins, le va conduce oare inspre o mai buna recunoastere reciproca?”

„Subpaminteanul” este intr-adevar de o acuta actualitate. Stau marturie replicile ironice rostite de Benoit Vitse care fac referire la procesul de demitere a lui de la conducerea Ateneului Tatarasi. Dar, dincolo de aceste accente ce tin de realitatea imediata, piesa atrage atentia publicului nu doar prin simbolistica ei, ci si prin jocul actorilor. Pret de o ora si jumatate, Nicolae Ionescu, Bogdan Matei, Augustina Badarau, Erica Moldovan si Benoit Vitse au creat o lume disociata intre ratiune si impulsivitate, bine si rau, drept si injust, dar in care absolut oricine ar putea sa detina rolul principal.

10.000 de romani isi dau intilnire pe blog

2007-03-02T01:30:00.000-08:00

Cum ai putea sa te faci cunoscut intr-un timp relativ scurt, sa publici ginduri si fragmente din viata ta si mai apoi sa comunici cu cititorii tai? Foarte simplu. Iti creezi o pagina web care sa vorbeasca despre tine. Ai nevoie doar de citeva secunde, si o adevarata pasiune pentru scriitura de calitate ca sa devii un personaj celebru in rindul "internautilor". Intr-o lume in care tehnologia cistiga amploare, blogul a devenit o modalitate de a socializa si – de ce nu? – o sursa de venit.

Denumit generic jurnal online, un weblog (prescurtat blog) este, de fapt, o colectie de informatii diverse, un amalgam de fotografii, eseuri, stiri sau anunturi al caror continut poate fi in permanenta reactualizat. In Romania, blogosfera s-a format relativ recent, odata cu aparitia WeBlog.ro in 2003, care ofera astazi servicii dintre cele mai variate. Crearea unui blog personal, feed-uri extinse RSS (un protocol deschis de publicare a informatiei pe Web), trafic nelimitat, sistem de notificare la adaugarea de insemnari noi, upload de fisiere indiferent de tip sint doar citeva exemple de facilitati pe care WeBlog.ro le ofera.

In tara noastra exista astazi aproximativ 10.000 de astfel de pagini web. Mai mult, exista o comunitate a celor care semneaza materialele publicate, organizatie ce pare a fi destul de unitara, avind in vedere ca unii dintre membrii ei se intilnesc si in lumea reala pentru a-si impartasi informatii importante din domeniu.

Majoritatea weblog-urilor sint interactive si permit vizitatorilor sa-si faca publice opiniile. Altele sint pur personale, aparute doar din nevoia de a face insemnari, si nu pentru a comunica.

Calitatea materialelor, o conditie importanta

Inainte sa dai un click pe „create blog” trebuie sa stii ca e important sa publici informatii interesante care aduc elemente de noutate in lumea celor care navigheaza pe Internet.

Pentru a avea un trafic mai mare, iar vizitatorii sa adauge blogul tau in feed reader sau blogroll, e important sa redactezi materiale de calitate (cantitatea lor ramine cumva in planul secund), dar si sa deschizi dialoguri si provocari.

De asemenea, o alta modalitate de a te face cunoscut ca blogger este sa comentezi (intr-un mod pertinent, bineinteles) articolele celorlalti.

Ca sa iti creezi propriul tau jurnal online, cel mai simplu este sa intri pe http://www.blogger.com/ sau pe http://www.ablog.ro si sa iti faci un cont. Mai apoi, aceste site-uri iti vor da posibilitatea de a deveni autorul unui numar nelimitat de pagini web personalizate (indicat este sa iti alegi un serviciu gratuit cum este mai sus mentionatul WeBlog.ro). Dupa ce ai parcurs aceste etape, alege un nume pentru „jurnalul” tau, iar dupa ce scrii primul tau post tot ce trebuie sa faci este sa dai click „publish”.

Desi cele mai multe au un caracter strict personal, exista bloguri create pe domenii specifice (cum sint cele afisate pe www.pmedia.ro) si care aduc noutati din arta si cultura, divertisment, moda, afaceri, stiinta, sport sau media. Altele, pe linga faptul ca informeaza, lanseaza in acelasi timp nenumarate controverse, cum este cea legata de etica preluarii de texte de pe diverse site-uri. Un bun exemplu in acest sens este postul de pe www.boioglu.ro si preluat de http://romediablogger.blogspot.com („roMEDIAblogger” fiind prima Asociatie Media a Bloggerilor Romani): „In blogosfera romaneasca a aparut un obicei tare daunator. Se confunda difuzarea stirilor de pe blog cu… altceva. Ultima practica este aceea de copy/paste.

Bloggeri cu „renume”, vizitatori multi si pretentii, citeaza un mediafax sau un newsIN si dau stirea pe site. Inteleg sa dai o stire (…) atunci cind o ai in exclusivitate sau macar in premiera. Ce rezolvi insa daca ajungi sa copiezi din ziare sau de pe agentiile de presa? Arati celorlalti ca stii sa citesti un flux de agentie?”.

Indiferent de natura lui, blogging-ul iti poate aduce nenumarate oportunitati (ca in luna iulie a anului trecut cind BitDefender a decis sa angajeze specialisti in domeniu) si este, prin intermediul publicitatii, o importanta sursa de venit.

Autorii articolelor – chemati in instanta?

Un aspect interesant in ceea ce priveste „jurnalele online” este raspunderea legala a celor ce semneaza materialele. Pe forumul http://blogoree.ro, bloggerii au ajuns la concluzia ca ar putea foarte bine sa fie dati in judecata pentru comentarii licentioase. „Crezi ca anonimitatea te poate scapa daca cineva vrea neaparat sa te duca la tribunal? Putin probabil”, crede Bobby. „In nu e ca in SUA, unde Google refuza sa dea date. La noi, orice ISP iti da imediat datele de cont. IP-ul tau poate fi cules intr-un fel si… gata… Sigur, poti sa intri prin proxyuri, multiple ISP accounts s.a.m.d.

Blogurile, si cei care le scriu, vor putea fi trasi la raspundere, ca orice site de pe Internet, de altfel (…). Nu este vorba de ceva penal, ci de civil. Exista riscul sa platesti amenda si despagubiri. Deocamdata in Romania nu exista inca site-uri atit de puternice incit sa fie considerate lideri de opinie, dar cind se va intimpla (…) se va auzi de bloggeri dati in judecata.

Recent, din cite stiu, bloggerilor din SUA li s-a acordat un statut oarecum similar cu al jurnalistilor (au voie sa-si protejeze sursa)”, deci vor urma „si alte similitudini, raspunderea pentru ceea ce scrii fiind una dintre ele”. Ei ar putea fi amenintati cu un proces juridic cind intr-adevar ar impartasi celorlalti declaratii false, neverificate din surse multiple (in conditiile in care ei sint deja considerati ca facind parte din breasla ziaristilor).

Un fenomen intr-o continua expansiune

O analiza a blogosferei romanesti efectuata de RoBloggers Survey in vara anului 2006 identifica principalele caracteristici pe care un „jurnal online” ar trebui sa le aiba, dar si avantajele si dezavantajele pe care acesta le poate aduce.

Asa incit „simpla scriere ofera senzatia ca exista un drept la opinie. Drept pe care oricine il are, insa nu toti si-l exercita. Mai mult, este un mijloc de a publica informatii utile altora, dar care te obliga, intr-un sens pozitiv sa fii mai responsabil, mai atent la ceea ce scrii”. Pe de alta parte, exista si o serie de inconveniente: „Fara un management judicios al timpului, bloggingul te poate sustrage de la alte proiecte «mai reale» si mai importante.

De asemenea, pe masura ce devii cunoscut, greselile sau esecurile pot sa fie percepute mai mari decit sint in realitate”. Cit despre feed-back, „uneori e greu de gestionat”. In tara noastra, cel mai citit blog este considerat a fi www.tolo.ro, semnat de jurnalistul Catalin Tolontan.

Referitor la acest subiect, el comenteaza: „Blogurile au pornit ca niste jurnale personale si s-au transformat in forme de socializare. In Romania ele se incadreaza mai degraba in categoria de bloguri-pub, in care oamenii clevetesc, flirteaza, schimba idei si critica autoritatea, indiferent care ar fi aceasta. De la bloggerul care propune topicul pina la administrator si de la presedintele tarii pina la jurnalisti, cu totii sint in centrul dezbaterilor si criticilor”. Mai mult, Tolontan considera ca jurnalistii „se trezesc fata in fata cu opinia publicului lor, in timp real si cu o manifestare de o duritate care-i pune pe ginduri”.

Un dezavantaj al blogurilor este dat de faptul ca cineva ar putea sa se lase „influentat pina acolo incit sa-si nege principiile breslei. Ceea ce e o problema.

Bloggosfera poate dezbate orice tema, dar nu poate schimba principiile dupa care functioneaza presa de peste trei sute de ani”: modul in care informatia este disociata de opinia celui care scrie articolul, verificarea surselor, cit si „serviciul adus comunitatii”.

Cert este ca fenomenul este intr-o continua expansiune. Astazi oricine poate deveni faimos in citeva secunde. Cam cit dureaza o vizita pe World Wide Web.

Tara Hangului – o lume s-a stins sub ape

2007-01-27T08:59:00.000-08:00

• Anul 1960. Peste douazeci de sate s-au pierdut in uitare cind Barajul de la Bicaz a fost construit. Apele au spalat totul in calea lor: case marunte, biserici si manastiri sfinte, cimitire si intreaga infrastructura a comunelor de pe malurile Bistritei. ”Munca de-o viata a oamenilor, biserica veche cu hramul Sfintul Nicolae, jandarmeria, judecatoria, aeroportul au pierit toate rind pe rind”. Liliana Bostan, bibliotecara comunei stramutate Hangu, imi reinvie parti din trecut, dintr-o lume care inainte sa se stinga s-a reflectat adinc in ochii ei de copil. Astazi doar citiva hangani au ramas sa povesteasca cum au fugit din calea potopului.

Si-au parasit casele in ultima clipa dinaintea sfirsitului si s-au refugiat in virful muntelui, ca un astfel de blestem sa nu-i mai gaseasca in veci. Altii au plecat mult mai departe, s-au risipit in orase, cu amintirea locului apus inca vie in miezul inimii.

Ruinele din adincuri

Minutele curg spre trecut in timp ce gonim pe drumuri de munte inca scufundate in ceata si in apele Lacului Bicaz. Inainte se contureaza rind pe rind imagini de o frumusete ireala: sate rasfirate pe virfuri de munte si impresurate de brazi inalti asemeni unei armate de colosi. Buhalnita, Hangu, mai apoi Chiriteni – ultima oprire – aluneca spre apele sinilii ale Bistritei ce au potopit in urma cu cinci decenii vestita Tara a Hangului.

Sint inconjurata de parti dintr-o lume splendida. E un sentiment pe care nu pot sa-l reprim, si pe care il traiesc acum intr-o dimineata rece de decembrie. As vrea sa inchid sub pleoape tot ce imi este dat sa vad, naiva incercare de a darui peisajul eternitatii.

Minutele se petrec, dar caut sa recuperez din uitare istoria unei atlantide. „Comuna Hangu”, scria in luna noiembrie a anului 1981 prof. Emilia Cojoc - Gheorghiu, „era larg desfasurata intre munti, pe Valea Bistritei. Incepind de la granita cu comuna Buhalnita, se intindea la nord vest sesul Hangului cu ogoare multe cu porumb, cu case mici pe marginea drumului, care erau si foarte rare. Drumul mergea pina la gura Hangului unde se desfasura pe treapta spre Audia si Boboteni; pe poteci de munte puteai ajunge la manastirile celebre ale Moldovei: Varatec, Agapia, Manastirea Neamtului si altele.(…)

Gura Hangului era centrul economic al comunei: aici erau pravalii, crisme, brutaria si o cofetarie”. In 1957, inaintea construirii barajului de la Bicaz si, asadar, inainte ca tinutul sa fie stramutat, Tara Hangului isi crease o puternica infrastructura. „Existau atunci in comuna institutii care s-au pierdut cind satul a fost stramutat”, imi reda amintirea anilor de demult Liliana Bostan, bibliotecara comunei si ghidul meu prin Hangul de astazi. Jandarmeria, Judecatoria, Caminul Cultural, mai apoi aeroportul, s-au transformat rind pe rind in ruine in adincurile lacului, alaturi de zeci de case si de gospodarii. Unii dintre stramutati au refuzat sa fuga din calea apei, „nu s-au dezlipit” si au ramas pina in ultima clipa linga zidurile - adapost. Altii au invins teroarea sfirsitului si s-au „regospodarit pe poalele muntilor”, cum avea sa adauge invatatorul Teoctist Galinescu, presedintele de onoare al Fundatiei Gavriil Galinescu. Astazi, casele par ramasitele unui tot. Pe versanti se ridica locuinte marunte. Alte citeva cabane se grupeaza pe malurile lacului, iar cu „fetele” intoarse spre nemarginirea albastra stau zidurile unui nou Hangu, o mai palida replica a celui de odinioara.

„M-or bea apele, la dracu’!”

In casa lui din Chiriteni, inconjurat de manuscrise si de monografii ce-i poarta semnatura, Teoctist Galinescu povesteste. In 1957, planul inginerului comunist, Dumitru Leonida, a fost pus in aplicare. „Au venit, au masurat tot ce trebuia stramutat si au facut evaluarile. Cei care au acceptat primii sa fie stramutati au primit mai multi bani, dar si parcele pentru casa si teren arabil”. Au fost si care nu au plecat, strins legati de locurile unde li s-a inchegat viata, au fost si care si-au sapat drum pe versantii muntilor sau mai departe, la Bacau. Unii hangani erau insa neincrezatori in decretul comunist. Teoctist rememoreaza amintirea unui Dumitru Cojocaru. „Zicea mereu: «O sa beau apa care va ajunge in Gura Hangului»”. Mai tirziu, cind valurile Bistritei amenintau comuna, l-a intrebat: „Acum ce faci? Mai bei apa? Si mi-a raspuns: «M-or bea ele la dracu’!»”

Pruncul in culoare

Teoctist dezvaluie trecutul: „Treizeci de ani a durat constructia bisericii Sfintul Nicolae” din vechiul Hangu. „Din 1921 si pina in 1951, cind a fost sfintita. Inauntru insa s-a slujit doar opt ani. Au venit mai apoi comunistii si au distrus-o”. Privim impreuna imagini dintr-o lume pierduta, fotografii vechi, in alb - negru si in sepia, cu zidurile dumnezeiesti macerate de ape. „A fost nevoie de saptezeci de incarcaturi”, in sapte zile distructive, „ca sa darime biserica construita din beton armat si cu intarituri de fier”, „de la sinele de cale ferata aduse de oameni”, completeaza Liliana Bostan. Bibliotecara comunei e o femeie cu alura de adolescenta, inalta si subtire, cu bucle castanii ce ascund umerii firavi. Intervine din cind in cind in discutia cu Teoctist, cu ambitia unui istoric de a reda faptele traite cit mai corect cu putinta. Era copil atunci cind apele Bistritei au lasat uitarii paminturile din calea lor. Au acoperit totul, dar, in timpul secetei, ruinele bisericii strapungeau apele. Ieseau la lumina cu Pruncul inca in culoare. Liliana imi marturiseste ca se tineau atunci, in dreptul vestigiilor, slujbe de Inviere. Erau de fapt clipe de durere muta in sufletele hanganilor. Mai apoi constructia sfinta a fost stramutata ca biserica parohiala pentru Chiriteni, sat care avea sa adaposteasca in adincurile pamintului mortii de sub Bistrita.

Carele cu morti

Florica Galinescu intra intr-un tirziu in casa veche din Chiritieni si decide sa rupa sirul amintirilor pe care Teoctist mi le impartaseste. Imi arata in schimb cartile publicate de el si adunate in tomuri in biroul de scriitor (o munca de zeci de ani care cuprinde printre altele monografia Hangului). La plecarea amfitrionului insa, Florica imi devine ghidul imaginar prin comuna scufundata. Rascoleste amintirile imprastiate pe masa, mai apoi isi plimba degetele pe o imagine aparte. In tusele de alb negru se contureaza pe hirtia fotografica o scena de un dramatism infiorator: hangani cu trupurile inerte si chipuri impietrite, copii si adulti, stau adunati in jurul cutiilor si a carelor pline de oseminte – ramasite ale vechiului cimitir. In '59 au deschis pamintul si au stramutat mortii in gropi comune, „sus in Chiriteni”. Si acum se crede ca au mai ramas sub lac morminte de care nu mai stia nimeni.

***

„A fost foarte greu” sa lasi totul in urma, apoi sa pleci mai departe, conchide Dragos Bostan. Instructor maistru la scoala din comuna pina in 1980, Dragos Bostan a fost martorul intimplarilor de atunci. „Primul indepartat s-a numit Vasile Let, care a primit si cei mai multi bani, o suta de mii de lei despagubire. Altii au primit mai putin”, hotarindu-se ulterior ca fiecare stramutare sa fie recompensata cu suma de optsprezece mii de lei. S-au „impartit hanganii in toate partile: la Bacau, la Podoleni, altii pe la Buhusi sau pe la Tirgu Neamt. Cei care au ramas totusi in Hangul nou s-au urcat pe deal, sus in virf” ca apele sa nu-i mai ajunga vreodata. Si-au refacut traiul fragil, dar trecutul a ramas sadit in fiinta lor pina in maduva. „Sint locuri de care pur si simplu nu te poti desparti. Pentru ca ele ramin in sufletul tau o viata intreaga”.

Trecutul a ramas incrustat pe hirtie

Teoctist Galinescu, nascut la 24 iulie 1921, este autorul: „Monografiei Scolii Chiriteni” si a „Comunei Hangu”, precum si al antologiei: „Plutasii pe Bistrita”.

In 1995 a pus bazele Fundatiei Gavriil Galinescu al carui presedinte este pina in prezent. Doi ani mai tirziu, finantata din venituri proprii, ia nastere revista „Tara Hangului”, unul dintre proiectele invatatorului. In editorialul din luna septembrie a acestui an, Teoctist anunta motivul activitatii sale culturale: „Cind esti invatat cu munca, de multe ori te trezesti ca ai realizat un lucru important, fara sa-i simti greutatea sau importanta realizarii. La 31 mai 1995, cu ocazia simpozionului «Reevaluarea operelor lui Gavriil Galinescu», tinut la Caminul Cultural Hangu, s-a propus sa ia fiinta la Hangu o asociatie culturala care sa poarte numele compozitorului. Usor s-a propus, cam greu de pus in practica, dar, cu putina vointa si perseverenta, s-a realizat.

Am gasit un statut al unei asociatii similare, l-am adaptat conditiilor Hangului, dar totul suna a umplutura si ne-am gindit sa adoptam o activitate viabila, intrucit in perioada comunista s-a facut mult uz de activitatile culturale, in scopul propagandei ideologice comuniste, iar acestea au ramas in pom. Revista noastra s-a orientat spre o enciclopedie a zonei Hangului si, privind la ea, ne dam seama ca am dat curs sfatului profesorului Ion Tazlaoanu, de a aparea o lucrare monografica, din care sa rezulte evolutia teritoriala de mare interes pentru lumea stiintifica, lucrare ce ar completa pe cea a evolutiei teritoriale a judetului Neamt de la Dimitrie Cantemir pina in zilele noastre”.

Enigma sufletelor din oglinda

2007-01-27T08:57:00.000-08:00

Timp de citeva ore pe zi petrecute la Fundatia „Star of Hope”, din Iasi, copiii care sufera de autism cauta drumul spre propria identitate. Sint ajutati pas cu pas sa dezlege anagrama vietii lor, sa comunice de fapt cu lumea care ii inconjoara, dar pe care cu greu reusesc s-o perceapa.

Amintire nascuta din apa si lumina

„Povestea unei vieti, daca viata poate avea vreo fragila, ascunsa, efemera, iluzorie semnificatie, poate fi intrezarita doar la sfirsit cind povestea s-a terminat, cind a iesit din timp, cind s-a transformat in trecut pur, inghetat, care se afunda tot mai mult in celalalt trecut: trecutul «fenomenal» al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cit de ingust si spre care prezentul arunca lumini schimbatoare. Asta i-ar fi fost greu lui M sa inteleaga, oricit m-as fi straduit eu sa-i explic. M avea un sentiment al timpului pe care eu insumi nu-l intelegeam, un sentiment dominat parca de o teama de viitor, un viitor pe care nu si-l putea sau poate nu voia sa si-l inchipuie.”( Matei Calinescu, „Portretul lui M”).

Bianca e un copil frumos cu plete de culoarea castanei coapte ce cad rebel pe frunte, e o fetita cu ochi atit de stralucitori incit ai zice ca sint sculptati in diamante. Privirea ei ramine insa ascunsa de fiecare data cind incerc sa-i captez atentia. Isi poarta pasii prin camera aproape imperceptibil si-mi raspunde la salutul meu „ce faci”, cu un acelasi „ce faci” pronuntat timid. Fetita se asaza apoi pe scaun linga mama ei si „profita” de clipele mele de neatentie ca sa ma priveasca. Bianca Nicoleta Baitanu a pasit pentru prima data in centrul pentru copii cu dizabilitati in 2003. Simptomele sindromului autist au fost sesizate de mama ei, Daniela, in momentul in care „la un an si jumatate fetita nu reusea sa mearga. M-am gindit ca ar avea probleme psiho-motorii si atunci i-am administrat vitamine la sfatul doctorului Cristogel, am facut cu fetita gimnastica medicala, atit acasa, cit si la spital, totul pina anul trecut”. Acum Bianca nu se agita pe scaun. E linistita si are un zimbet discret schitat pe chip. Cu ceva timp in urma insa, manifesta un comportament convulsiv, violent, iar limbajul era mai mult decit lacunar. „Zicea cuvintul apa la absolut orice. De abia la cinci ani a inceput sa vorbeasca. Pina atunci doar tipa, nimic mai mult”.

Un prim pas facut in terapia fetei si a celorlalti copii autisti a fost acela al stabilirii unei comunicari interpersonale, o etapa dificila atita timp cit exista un decalaj intre virsta biologica si cea emotionala, dupa cum avea sa-mi explice Alina Puscasu, psihopedagog la Fundatia „Star of Hope” din Iasi. Iar „ruptura” dintre virste apare, de fapt, „in lipsa unui limbaj format prin care copiii autisti sa-si exprime dorintele, prin care sa se faca intelesi si deci, sa interactioneze cu oamenii sanatosi”. Bianca raspunde concis la fiecare intrebare care ii este adresata si nu pregeta sa-mi povesteasca parti din viata, sau sa comunice, cel putin la un nivel incipient, cu interlocutorul ei. La scoala din Belcesti, unde este inmatriculata, orele se scurg de fapt in solitudine si in jocuri individuale. Nu vrea sa socializeze. Pe chipul Danielei Baitanu se incrusteaza durerea in momentul in care rupe din amintire alte bucati din viata fetitei. Aflu despre minutele frustrante in care Bianca avea dificultati in regasirea identitatii si o teama inexplicabila de chipul ei reflectat in oglinda; mi se impartasesc memoriile unor jocuri si stereotipii: „Avea anumite obsesii ca toti copiii care sufera de acest sindrom. De exemplu, stingea si aprindea lumina neincetat ori turna fara oprire apa dintr-un pahar intr-altul”.

Citeva clipe mai tirziu, ascult impreuna cu psihopedagogul Alina Puscasu o scurta intimplare despre ora si profesorul de religie, una dintre figurile dragi fetitei. Bianca nu ramine insa pe scaunul pregatit de psihopedagog. Isi ridica mereu trupul firav, iar cu o mina leagana intr-una scaunul pe care cu doar citeva secunde inainte statea nemiscata. Isi pierde apoi rabdarea si paraseste camera. „Ei vor sa stie in permanenta cum le este impartit timpul, ce urmeaza sa se intimple in fiecare moment, altfel dau dovada de agitatie”, explica Alina Puscasu episodul la care tocmai asistasem si care avea sa se repete cu Radu, un alt copil autist.

Lectia de iubire

„Compasiunea presupune intelegere, mila, comunitate de suferinta sau de grija cu altcineva, cu durerea vizibila si invizibila, trecuta, prezenta sau viitoare a celorlalti - adica un lucru in principiu imposibil pentru un om cu autism, dupa opinia cea mai raspindita. Cred ca acest cliseu e fals. M il dezminte. Toti cei care mi-au vorbit despre el mi-au spus ca era un om plin de compasiune”. (Matei Calinescu, „Portretul lui M”).

Radu sta in bratele mamei lui si-si lipeste palmele una de alta in timp ce enumera cu exactitate statiile de autobuz de pe traseul Nicolina - Tg. Cucu. Gingas, in virsta de sapte ani, e un suflet cu trasaturi delicate, angelice. Parul blond, tuns scurt lasa sa se intrevada un chip alb cu ochi patrunzatori. Nu ma priveste, caci „Radu evita contactul vizual in prezenta persoanelor nefamiliare lui”, spune psihopedagogul.

Surprind replici in dialog: „Ce jucarie iti place tie cel mai mult?” „Masina”, „Dar dintre jocuri, ai tu unul care iti place, «Piticot» se cheama, nu?” „Comoara” „Asa, «comoara» lui Piticot, unde vrei tu sa cistigi” „Iti place sa cistigi, Radu?” „Da”. Un zimbet scurt ii apare pe chipul frumos, de portelan.

***

Gabriela, mama baiatului, imi schiteaza in citeva tuse portretul lui Radu. Inainte de a veni la „Star of Hope”, sfera limbajului lui Radu era grav afectata. „Nu se intelegea nimic din ce incerca sa-mi comunice, era cel mult o imitatie a vocii parintelui. Nu raspundea la comenzi, incit la inceput am crezut ca sint deficiente ale auzului. I-am cumparat chiar si aparat auditiv. Am renuntat apoi la aparat cind mi-am dat seama ca el auzea perfect fara el. Daca se intimpla sa cada vreun obiect imediat intorcea capul semn ca nici nu putea fi vorba de lipsa auzului”. Copilul refuza de fapt sa comunice, constient de faptul ca cel de linga el nu-l intelege, cel mult poate sa-i intuiasca frustrarile cauzate de lipsa unui limbaj coerent. Apoi Radu a alunecat tot mai mult spre o stare de izolare, cu ore derulate obsesiv in fata televizorului, intr-un timp mort, scurs spre nicaieri. Schimbarea s-a produs in momentul in care mama sa si-a adus baiatul in centrul pentru copii cu dizabilitati. „Daca inainte nu spunea absolut nici un cuvint, acum e chiar vorbaret”, marturiseste Gabriela in timp ce alinta firimitura de om ce i s-a cuibarit in brate. Mama copilului nu poate uita nici acum un episod adinc intiparit in amintire. „I-am certat o data un prieten, iar Radu a privit totul cu ochii aceia frumosi, umbriti de melancolie si a zis apoi cu o tristete nedisimulata «De ce ai facut, mama, asa ceva?»”.

Sunetul muzicii

„Il puteam identifica fara gres de departe, chiar si intr-o gloata de oameni miscindu-se incoace si incolo: era inalt(...), puternic si totusi vulnerabil, cu miini lungi, cu degete foarte lungi, calcind prudent, ciudat, totdeauna fara graba, leganindu-si trupul usor in dreapta si in stinga. Cind ma apropiam de el, fara ca el sa-si dea seama ca il privesc, fata lui de obicei nerasa avea un aer serios, ginditor cu un inceput de suris abia discernabil, gata sa infloreasca de indata ce recunostea pe cineva, cu ochii lui frumosi, castanii, traversati de o stralucire efemera (...), dupa care redeveneau contemplativi,(...). M se schimbase in multe feluri, iar in multe altele ramasese neschimbat” (Matei Calinescu, „Portretul lui M”)

Radu Ciobanu e un tinar de douazeci de ani, inalt, cu miini lungi si subtiri, un chip fin ce pastreaza o umbra de tristete. Tinarul e atit de fragil incit ai zice ca e un fluture iesit din crisalida care l-a ascuns ani intregi de lume. Pe masura ce inainteaza in incapere, Radu isi poarta pasii cu prudenta, cu miscari lente. Se asaza intre mine si mama lui si asculta vorbele care-i rezuma povestea vietii. „La un an a inceput sa mearga, dupa ce i-am facut un briu” care sa-l ajute sa-si mentina echilibrul. Daca problemele motorii si-au gasit relativ rapid solutia, limbajul i-a fost din ce in ce mai afectat. „Doar tipa, nimic mai mult. Atunci ne-am dat seama ca este ceva in neregula, mai ales ca nepoata noastra care este de-o virsta cu Radu, se dezvolta perfect normal. De autism am aflat de abia cind copilul avea cinci ani. Pina atunci nu se stia absolut nimic de sindrom si nu erau specialisti care sa ne indrume”. Radu Ciobanu a studiat opt ani de zile alaturi de copii sanatosi, „dar nu facea fata. L-am dat apoi la scoala de surdo-muti «Vasile Pavelcu» unde a mai stat un an”. Aflu despre el ca nu manifesta o gindire logica, ci memoreaza mecanic toate informatiile care-i parvin. „Invata totul pe de rost. Acum, observ insa niste imbunatatiri, dupa sedintele de bioenergie la Fundatia Pahomia. Imi pare ca a inceput sa gindeasca logic”.

De zece ani, Rodica Ciobanu este asistentul personal al copilului sau, adus periodic la Fundatia „Star of Hope”. „Nici aici nu vrea sa mearga, dar reusesc sa-l conving. Ii spun ca fiecare trebuie sa aiba o ocupatie. El vrea doar sa stea acasa si sa asculte muzica. Doar atit”. Radu ne asista in tacere, dar refuza sa ne citeasca, sa ne cerceteze expresiile; poate doar chipul mamei il mai cauta uneori intre doua fraze rostite despre el. Miinile si le tine apropiate, intr-un gest spasmodic. Ar vrea sa si le spele, unul dintre actele stereotipe ale tinarului. La fiecare intrebare ce-i este adresata, raspunde concis si cu o voce usor guturala, fara sa se opuna, fara sa devina agitat. Poate o usoara stare de nerabdare il cuprinde cind intrebarile devin tot mai multe.

***

Radu ar vrea cu orice pret sa conduca o masina ore in sir pe sosele nesfirsite. Daca ar putea sa-mi inteleaga intentia, mi-ar mai spune, fara nici un fel de interventie ajutatoare din partea mamei, ca iubeste adinc toamna cu frunzele ei vopsite in culori ametitoare. Dar tinarul tace. Silueta fragila dispare, iar fosnetul hainelor se aude tot mai sters in timp ce Radu inainteaza pe coridor. Am mai deslusit doar mesajul brodat pe hainele lui: „Jesus lives in my heart”.

Parintii, asistenti personali

Fundatia „Star of Hope” din Iasi a organizat in anul 2002 cursuri de instruire a parintilor care au copii autisti, si care au infiintat ulterior Asociatia Nationala pentru Copii si Adulti cu Autism din Romania (ANCAAR). Carmen Gherca, reprezentantul legal ANCAAR traseaza exact motivul formarii organizatiei: „Parintii au dorit sa fie uniti, sa stie exact ce inseamna autismul pentru ca sint multi care nu au o idee concreta asupra sindromului. Ei sint acum asistentii personali ai copilului, cu un venit minim pe economie, insuficient insa pentru a achita medicamentatia necesara unui copil cu dizabilitati. Majoritatea parintilor din asociatia noastra si-au abandonat fostul loc de munca, pentru ca nu exista in momentul de fata persoane dispuse sa stea opt- zece ore cu autistul”.

Noi lideri in Rond Copou

2005-11-28T02:44:00.000-08:00

Costel Iacob a fost reales presedinte al Ligii Studentilor din Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara „ Ion Ionescu de la Brad” (LUSAMV), in cadrul intilnirii de miercuri, 23 noiembrie a.c., a Consiliului Director. Student in anul al IV-lea la Facultatea de Agricultura, acesta a fost singurul candidat la functia de presedinte.

Catalin Todireanu, student la Facultatea de Medicina Veterinara a primit functia de vicepresedinte al comitetului executiv, avindu-i drept contracandidati pe Eusebiu Besleaga, presedintele Clubului de Horticultura si pe Filip Mandache, student in anul al IV-lea la Facultatea de Zootehnie.

Functia de secretar i-a revenit, cu majoritate de voturi si o abtinere, Roxanei Negrea, studenta in anul al II-lea la Facultatea de Horticultura, care a asigurat, pina la alegeri, interimatul secretariatului LUSAMV. Contracandidata sa a fost Andra Bostanaru, presedintele Clubului Facultatii de Medicina Veterinara, studenta in anul al II-lea. Administrator al LUSAMV a fost ales, in lipsa, Filip Mandache, devansindu-i pe Eusebiu Besleaga si pe Andrei Busuioc, vicepresedintele Clubului Facultatii de Agricultura, student in anul I. Mandache, bursier in Anglia, a fost reprezentat de un delegat din partea Clubului Facultatii de Zootehnie, urmind sa-si preia functia pe 10 decembrie a.c., cind va reveni in tara.

„Odata cu alegerile, s-a format o echipa care are ca obiective urmatoare imbunatatirea imaginii Ligii per ansamblu, atragerea de noi membri dintre studentii din ani mai mici, implicarea pe o scara mai larga in mediul civic, stiintific si cultural studentesc”, a declarat Eusebiu Besleaga, directorul Departamentului de Relatii Externe al Ligii.

Marius Haragoja, fostul vicepresedinte al Ligii Studentilor a primit functia de membru de onoare.

USAMV pictata ca la CARTE

2005-11-28T02:41:00.000-08:00

Conducerea Universitatii de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara „Ion Ionescu de la Brad” (USAMV) va colabora incepind cu acest an universitar cu profesori de la Universitatea de Arte „George Enescu” (UAGE).
Colaborarea va consta in proiecte care presupun lucrari executate in holul Aulei USAMV de catre studentii sectiei de Arta Murala (din anii II, III si IV), precum si in organizarea unei tabere de creatie in perioada estivala. „Astazi (n.r. joi, 24 noiembrie a.c.) ne-au prezentat deja niste schite. Vom alege citeva variante care vor fi apoi dezvoltate, iar de saptamina viitoare speram sa inceapa lucrarile. in Aula sint spatii proiectate pentru pictura murala si astfel dam o sansa studentilor sa se afirme, iar celor din anii terminali sa-si sustina proiectul de licenta”, a declarat prof. univ. dr. Gerard Jitareanu, rectorul USAMV. De asemenea, conducerea USAMV va organiza in perioada estivala o tabara de creatie la care vor participa profesori si tineri artisti consacrati. Potrivit declaratiei prof. univ. dr. Jeno Bartos, sef de catedra la sectia de Arta Murala, „Va fi o manifestare culturala unde partea noastra se va concretiza intr-o contributie adusa patrimoniului USAMV, valoroasa in masura in care artistii se vor bucura de notorietate”.

La acest proiect vor lua parte si fosti absolventi ai UAGE.

Dichis de Carturesti

2005-11-21T02:36:00.000-08:00

Orele unui Bucuresti prafuit trec rapid una dupa alta. Se scurg fara sa-ti dai seama in timp ce cutreieri zeci de strazi laturalnice ale unui oras care te sufoca si in care regasesti adunate bucati de civilizatie si de mizerie. E un Bucuresti pe care-l parasesti fara parere de rau si pe care-l uiti odata urcat in vagonul de tren. Doar citeva imagini si cladiri cosmopolite isi lasa amprenta, iti ramin in minte ca intr-o fotografie in sepia. intre ele, Carturesti.

La prima vedere, Carturesti e doar o casa batrineasca diferita de ansamblu, ca o piesa dintr-un alt puzzle. E o cladire ca un muzeu, in inima capitalei, librarie si ceainarie in acelasi timp; cumva, un loc dedicat discutiilor marunte, acele delicioase cozerii, la o ceasca de ceai verde. E pentru un furnicar de oameni gata oricind sa se piarda printre carti, sa-si piarda urma prin salile de conac, cu picturi agatate de pereti.

Librarul stie o poveste despre fiecare. Ma lasa sa inteleg ca unii uita sa mai plece. Stau mai intii in fata rafturilor pline de carti, apoi se ghemuiesc pe scaunele din ceainarie cu vrafuri de romane in brate. Minute in sir. Beau in liniste, cu miscari scurte, sacadate, ca si cum ar fi un intreg ritual, fug de fapt de monotonia unei alte zile de lucru. Studiaza fiecare detaliu: mesele negre, ca de fier forjat, usile de muzeu parizian, miscarile lente ale fetei care toarna bautura in cestile mici ca de jucarie. Altii vor mai mult. Cauta de fapt un librar-confident dispus unui schimb de replici. Vad in fiecare carte o alta lume, se regasesc in mesajul lui Gabriel Garcia Marquez si „traiesc pentru a-si povesti viata”. Pentru ei nu e greu sa gasesti subiecte. Dimpotriva, totul merita inchis intre copertele unei carti: forfota de peste zi, lucrurile marunte, orele orasului.

Ambitii de cadet improvizat

2005-11-21T02:34:00.000-08:00

Domnul plutonier radiaza de fericire.

Il gasesc in biroul de recrutari, ascuns printre dosare si hirtii, camuflat de usile masive de lemn. il vad entuziast, gata sa ajute pe oricine ii trece pragul in cautare de informatii, cu un zimbet urias pictat pe fata de bonom. Ma priveste senin, de parca am aparut dupa o lunga si chinuitoare perioada de asteptare a voluntarilor. Nu i se pare dubios ca vreau sa ma inrolez, din contra, e placut impresionat si ar fi in stare sa ma asculte minute in sir ca un psiholog cu o rabdare dumnezeiasca. E atent la fiecare cuvint spus in joaca de un viitor recrut, la tot scenariul improvizat in citeva secunde.

Domnul plutonier radiaza de fericire.

E un personaj in verva care iti lasa impresia ca in armata e numai lapte si miere. Nu vede ironia din ochii mei. Se asaza mai bine in scaun, isi freaca palmele una de alta, se pregateste de un scurt monolog. Sa te inrolezi in armata pare mai usor ca oricind pentru ca „nu tinem cont de inaltime sau de criterii de genul asta. iti trebuie examenele medicale, facute pe banii tai.” intelege ca vreau cu orice pret sa renunt la viata de civil, sa uit de facultate si de coatele tocite pe bancile unui liceu oarecare. imi trebuie doar o farima de rabdare, pina in decembrie „cind o sa vina dispozitiile” si de curaj sa trec de „ probele de foc” de la Cimpulung Moldovenesc. intreb de Academia tehnica de la Sibiu, dar se pare ca tintesc mult prea sus. „Ar trebui sa dai un examen la fizica”, pe care l-as pica mai mult ca sigur. Tace pentru citeva secunde in semn ca vrea sa inteleg aluzia, isi plimba privirea prin incapere de parca ar fi vazut-o pentru prima data, culege scame imaginare de pe camasa cu tresa. Gradatii se perinda prin biroul plutonierului. Urmeaza un scurt dialog, mai mult onomatopeic, replici spuse din priviri, stringeri nervoase de miini. Bonomul nu-si pierde rabdarea, ci asteapta sa plece si sa-i petreaca din priviri pina dincolo de usa.

Domnul plutonier radiaza de fericire.

Gesticuleaza, cauta bruma de ambitie din ochii mei si ma convinge sa nu renunt la idee pina in decembrie. „De abia atunci o sa stim cu siguranta unde o sa mai fie locuri. Dar sa nu dai la Marina sau Aviatie, ca e mai greu. Si sa nu ramii insarcinata”.

Vrea sa nu fiu doar un cadet improvizat si sa revin in micul birou de recrutare. Sa-mi ascult din nou pasii pe coridorul impodobit cu picturi si cu onoruri militare.

In asteptarea unei mariri salariale

2005-11-21T02:30:00.000-08:00

Greva generala- episodul trei

Procesul se muta la Curtea Constitutionala

Protestul profesorilor continua. La o saptamina dupa declansarea acestuia, Ministerul Educatiei si Cercetarii (MedC) a cerut in instanta suspendarea si trecerea in ilegalitate a grevei generale din invatamint. Motivul invocat a fost acela ca sindicatele nu au parcurs etapele premergatoare grevei, adica sesizarea MEdC in legatura cu declansarea unui conflict de interese, institutia neavind astfel posibilitatea concilierii. Vineri, 18 noiembrie a.c. insa, procesul privind legalitatea protestului a fost suspendat in asteptarea unei decizii a Curtii Constitutionale legate de trei articole, considerate neconstitutionale, din Legea 168/1999 a conflictelor de munca. Prezenti in fata judecatorilor Sectiei a VIII-a de conflicte de munca a Tribunalului Bucuresti, juristii federatiilor din educatie au obtinut mutarea procesului la Curtea Constitutionala si prelungirea grevei generale.

„Jos Paloma Petrescu!”

La numai citeva ore dupa ce Tribunalul Bucuresti a decis suspendarea procesului privind legalitatea grevei, peste opt mii de cadre didactice au protestat in Piata Constitutiei din Capitala. Profesorii au cerut demisia secretarului de stat in Ministerul Educatiei si Cercetarii (MEdC), Paloma Petrescu, pe care o considera responsabila de actiunea declansata de minister in instanta. Catalin Croitoru, presedintele Federatia Educatiei Nationale a declarat ca „in timpul negocierilor dintre noi si reprezentantii guvernului, Paloma Petrescu impreuna cu avocati particulari au inaintat catre tribunal actiunea semnata de noul ministru Hardau”.

UTI: „ne va fi greu sa recuperam”

In ceea ce priveste invatamintul universitar iesean, participarea la greva generala a fost una neunitara. Astfel, la Universitatea Tehnica „Gh. Asachi” (UTI), marti, 15 noiembrie a.c., unii profesorii isi reluasera deja cursurile.

„Fara a fi spargatori de greva, cred ca este necesar sa nu raminem cu materia prea in urma pentru ca ne va fi si noua si studentilor foarte greu sa recuperam”, a declarat prof. univ. dr. ing. Mihail Voicu de la Facultatea de Automatica si Calculatoare.

„Din punctul nostru de vedere, este bine ce-am obtinut astazi (n.r. vineri, 18 noiembrie). Daca nu aveam dreptate, atunci nici Tribunalul de la Bucuresti nu ar considera greva noastra legala”, a precizat liderul sindical al UTI, Stefan Grigoras.

UAIC: „unde au fost studenti, s-au facut ore”

Joi, 17 noiembrie a.c., si profesorii de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) si-au reluat activitatea.

Pe perioada grevei, cadrele didactice de la Facultatea de Litere s-au prezentat la orele de curs. Motivul principal il constituie imposibilitatea de a recupera in intregime orele si de a parcurge materia din planul de invatamint. „Acolo unde au fost prezenti studentii s-au facut orele. Este datoria morala a profesorilor sa vina la ore pe perioada grevei, chiar daca nu predau. La Facultatea de Litere este foarte greu de recuperat, nu sint suficiente sali si este nevoie de un numar suplimentar de ore. Se va proceda asa pina se va ajunge la un compromis intre Comisia guvernamentala si liderii de sindicate”, a declarat prof.univ.dr. Iulian Popescu, decanul Facultatii de Litere a UAIC.

Aceeasi situatie s-a inregistrat si la facultatile de Psihologie, de Informatica si de Chimie ale UAIC. Conform declaratiei decanului Facultatii de Chimie, prof. univ. dr. Gelu Bourceanu, „studentii s-au prezentat aproape toti la ore, iar cursurile si seminariile s-au tinut in mod normal”.

UMF: „totusi, noi am facut unele cursuri”

La Universitatea de Medicina si Farmacie „Gr. T. Popa” (UMF), „teoretic, greva continua. Totusi, noi am facut unele cursuri. Profesorii care au venit la ore incearca doar sa ne ajute, astfel incit sa avem mai putin de munca atunci cind se va termina greva”, a declarat Lidia Graur, presedintele Societatii Studentilor Medicinisti.

USAMV a respectat protestul

Aceeasi dezorganizare se inregistreaza si la Universitatea de Arte „George Enescu” cu pretextul ca invatamintul vocational presupune studiu neintrerupt, dar si pentru ca sindicatele nu acorda importanta domeniului artistic, dupa cum declara conf. univ. dr. Irina Popescu Boieru.

Pina in acest moment, cadrele didactice de la Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara „Ion Ionescu de la Brad” (USAMV) au respectat hotarirea de a nu intra la ore, stabilindu-se deja un plan de recuperari.

Liderii sindicali vor hotari pina marti, 22 noiembrie a.c., daca vor accepta propunerile Executivului la proiectul de acord anterior. Guvernul promite achitarea intr-o singura transa a reparatiilor prejudiciale salariale in cazul proceselor cistigate in instanta, iar pentru personalul pensionat sumele restante sa se achite in maximum trei luni. De asemenea, Guvernul va elabora un proiect de lege a salarizarii personalului bugetar cu consultarea sindicatelor din invatamint pina la 15 aprilie 2006.

Clanul vedetelor de-o noapte

2005-11-07T02:28:00.000-08:00

La fiecare masa din clubul Luxor, in seara de karaoke, stau inghesuiti oameni cuprinsi de o veselie ciudata. Cauta din priviri microfoanele, cataloagele cu zeci de melodii, comanda rinduri de bautura ca sa se incinga atmosfera, vor sa fie vedete cel putin o seara. Atit, nimic mai mult. Chelneritele sint de fapt prezentatoarele unui show desfasurat in cerc exclusivist (mi-am dat seama mai tirziu, purtata de la o masa rezervata la alta). Sint micile ajutoare ale unui DJ in euforie, marionete purtate printre mese. Ai impresia ca ai intrat neinvitat intr-o mare familie.

DJ-ul cunoaste clientii, le stie numele, le face dedicatie dupa de-dicatie. E personajul - cheie al clubului, un perfectionist prin definitie. isi incurajeaza oamenii sa cinte, dar cu o singura conditie: sa nu falseze. Altminteri ii pedepseste, le inchide microfonul si isi arata ta-lentul de tenor in dizgratie. Nu ai voie sa te lasi cuprins de emotii ori impresionat de pornirile de tartor ale omului-cheie. Vedetisme cit cuprinde pina la miezul noptii cind va aparea si rasplata: o lada de bere.

De fapt, un premiu mult prea mic pentru toti cei care se agita ca exorcizati pe un ritm lent de Elvis Presley. Nauci pentru citeva clipe, isi regasesc ambitiile pierdute si umbra de fair-play. Nu conteaza premiul, doar admiratia si eventual complexul de inferioritate al celorlalti. Nu atit un succes marunt de o seara, cit simpatia „tartorului” care sa le dea unda verde si data viitoare.

In club esti privit cel putin ciudat daca alegi sa stai tacut, la un colt de masa, doar sa privesti pe ecran si eventual sa fredonezi pentru tine versurile. Oricit de invizibil ai vrea sa pari, tot se va gasi cineva gata sa te smulga din atitudinea ta de stana de piatra. Cu orice pretext. Sa-i imprumuti microfonul uitat pe masa, sa-i accepti miile de scuze pentru urmele de scrum lasate „din intimplare” pe haina ta.